Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Timpul la Orhan Pamuk

joi, 28 iulie 2016



Acum exact sapte ani si zece luni, m-am dus la cina in Çukurcuma, s-o vad pe Füsun. Intre prima mea vizita acolo, care s-a petrecut sambata, 23 octombrie 1976, la unsprezece zile dupa ce tanti Nesibe imi spusese "te asteptam sa treci pe la noi serile", si ultima cina, la care am participat Füsun, eu si tanti Nesibe si care a avut loc duminica, 26 august 1984, s-au scurs 2864 de zile. Potrivit insemnarilor mele, in cele 409 saptamani, a caror poveste urmeaza s-o depan mai departe, m-am dus la ei la cina de 1593 de ori. Aceasta inseamna ca-i vizitam, in medie, de patru ori pe saptamana, dar nu trebuie sa se creada ca procedam astfel in mod constant.

(...)

As dori sa le pot explica putin cititorilor care se mira de faptul ca m-am dus vreme de opt ani in vizite seara de seara la familia lui Füsun (nu pot deloc s-o numesc Keskin), ca si de faptul ca vorbesc cu atata degajare despre un lung interval de timp, despre mii de zile, ca timpul este inselator si ca exista, pe de o parte, timpul nostru si, pe de alta parte, timpul "oficial" - cel pe care-l impartasim cu ceilalti/ Este important sa fac acest lucru, atat pentru a dobandi respectul cititorilor, care vad in mine un ins ciudat, obsedat, inspaimantator, de vreme ce am batut drumul pana la ei vreme de opt ani, in numele dragostei mele pentru Füsun, cat si pentru a-i ajuta sa priceapa cum arata viata in casa aceea.

(...)

Asa cum aveam sa-mi dau seama treptat in cei opt ani, ma duceam seara de seara la familia Keskin nu numai ca s-o vad pe Füsun, ci si pentru a trai o vreme in lumea in care traia si a carei atmosfera o respira ea. Principala caracteristica a acelei lumi era "atemporalitatea" ei. La asta se referea Taric Bey cand ii spunea sotiei sale "uita de timp". As dori ca, in vreme ce privesc obiectele care nu mai functioneaza de mult, ori ceasurile de mana ale familiei Keskin, curiosii care ne viziteaza muzeul sa remarce tocmai ciudatenia "atemporala" sau timpul special pe care-l alcatuiau toate aceste lucruri, luate impreuna. Timpul acesta aparte constituia tocmai spiritul a ceea ce am respirat eu ani de zile in casa lui Füsun.

In afara acestui timp aparte, mai exista si "timpul" exterior , de care eram instiintati prin radio, televiziune ori chemari la rugaciune, iar aflarea orei insemna, dupa cum simteam eu, reglementarea relatiei noastre cu lumea exterioara.

Mi se parea ca, la fel ca tatal ei, functionarul iesit la pensie, Füsun nu-si potrivea ceasul la secunda pentru ca ar fi dus o viata care sa solicite un ceas precis ori pentru ca ar fi fost obligata sa ajunga la diverse treburi sau intalniri, ci pentru ca se conforma, respectuoasa, unui semnal special primit de la Ankara, de la stat. Modul in care priveam ceasul ce se ivea pe ecran semana cu modul in care priveam drapelul care aparea pe acelasi ecran la inchiderea programului de televiziune, cand se canta Marsul Independentei: tocmai cand ne pregateam sa cinam sau, in cel de-al doilea caz, sa inchidem televizorul, fiind pe cale sa ne incheiem seara, ajungeam sa percepem, din ungherul in care ne aflam, existenta a milioane de familii care faceau acelasi lucru ca noi, puterea gloatei numite natiune, a fortei numite stat si, uitandu-ne la orele nationale ("ora oficiala a tarii", se auzea din cand in cand la cate un radio), la drapele si la programele privitoare la Atatürk, ca viata dezordonata, lipsita de reguli pe care o duceam noi in casa se situa in afara tonului oficial al statului.

Fragmente din Muzeul inocentei de Orhan Pamuk, Editura Polirom, Bucuresti, 2015

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!