Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Inger sau demon?

marți, 2 august 2016


atentat munchen nisa pokemon go

Nereusind sa ma decid si sa aleg una dintre cele doua idei de actualitate pentru acest articol de dinainte de vacanta, am rasuflat usurata la compromisul de a le permite ambelor sa existe in acelasi text. In mod cert, daca mintea nu le-a putut separa, locul lor era impreuna si exista ceva care le leaga.

Prima dintre idei isi avea reziduul in actualitatea recentelor atacuri teoriste din Nisa si München. Ochii, obositi de aceasta informatii care nu mai surprind, ci doar se incadreaza intr-un constant ce a devenit o rutina, s-au agatat de o imagine care insira deja celebra sintagma Je suis (Paris, Nisa, Kabul, München, Istanbul, Bruxelles etc.) si se incheia cu Je suis epuisé. Am stat si am reflectat putin la cat de adevarata trebuie sa fie aceasta afirmatie. Suntem epuizati in a dormi cu ochii deschisi de teama ca ii vom inchide pentru totdeauna la cea mai mica urma de neatentie. Suntem epuizati sa cautam in fiecare cotlon ceva ce nu este, dar ar putea fi. Suntem epuizati de umbra unui ucigas care poate lua orice forma. Dar mai ales, suntem epuizati ca monstrul din dulap a incetat sa mai fie doar o fantasma servind angoaselor, ci a devenit o realitate, servind unui pericol de moarte.

Cititi si Atentatele teroriste de la Paris analizate de un psihanalist 

M-am gandit la copiii care nu reusesc noapte de noapte sa adoarma de teama ca este un monstru in camera cu ei. Ar putea fi oriunde si totusi nu e de gasit nicaieri. Parca scartaie din dulap, parca se misca sub pat, parca ameninta cu umbra lui tavanul, parca inghite fereastra. Este epuizanta aceasta incertitudine si anonimatul acestui monstru despre care tot ceea ce stim este ca el… este un monstru. Mi-a atras atentia de curand ce spunea psihanalista Virginie Martin-Lavaud despre semnificatia acestei creatii fantasmatice in cartea sa Le monstre dans la vie psychique de l’enfant si anume ca reprezinta o intalnire cu un element care este neasimilabil din punct de vedere psihic. Identificarea cu acest element produce mai intai o teama formulata la modul ma tem ca voi deveni si eu un monstru, iar mai tarziu, in absenta oricarei elaborari a acestui element, o concluzie de genul eu sunt un monstru.
Le monstre est un signifiant flou, un tenant lieu du représentant de représentations des modalités pulsionnelles. Une fois représenté, le monstre peut être délaissé ou assimilé à l’histoire du sujet. La découverte de la différence sexuée, parce qu’elle implique l’existence d’un manque structural, induit une déstabilisation, un vacillement des identifications, oblige le moi à réaménager ses choix. Le recours à la représentation du monstre permet alors à l’enfant de prendre conscience du chaos pulsionnel intérieur et d’anticiper la métamorphose de son corps.

Asadar, monstrul apare in momentul transgresarii, indiferent daca aceasta este reala sau fantasmatica, pentru a sublinia vinovatia copilului, dar si prezenta unui sentiment straniu, greu de numit, a unui pericol si pentru a deschide noi posibilitati de simbolizare si de structurare. In absenta acestor posibilitati, monstrul nu doar ca va ramane in forma sa bruta si inaccesibila oricarui semnificant, dar va deveni si o identitate psihica, determinand adultul de mai tarziu sa fie pentru ceilalti, ceea ce el insusi a trait in sinea sa. Angoasa naste acest monstru pentru ca eul nu reuseste in nici un fel sa refuleze elementele pulsionale prezente, dand nastere unei dinamici pulsionale pe care autoarea o numeste functie apocaliptica.

Cea de-a doua idee se refera la deja controversatul joc Pokemon Go. Mi-au atras atentia doua articole despre acest joc avand abordari radical diferite. Primul, aparut in ziarul Le Monde, se numea „O saptamana la regim Pokemon”. Autorul, Damien Leloup, incerca o abordare completa si neutru binevoitoare a impresiilor cu privire la acest fenomen. O incursiune bogata care pleca de la observatia ca jocul e departe de a fi pe placul tuturor si ca impresiile alterneaza de la pareri precum acesta nu este un joc adevarat pana la nemultumiri cu privire la cantitatea uriasa de date personale necesare pentru a intra in joc sau parinti fericiti ca in sfarsit exista un joc pe care il pot juca cu copiii lor. Autorul afirma ca jocul este atat de atragator datorita unei functii-oglinda a sa care activeaza nostalgia jocurilor similare din anii ’90 si reactiveaza o functie adolescentina. Apare un paradox amuzant si anume intoarcerea pe jos a celebrului repros: Mai termina cu jocul ala pe calculator si iesi din casa si tu afara in Mai termina odata cu jocul ala si mai intra si in casa. Autorul se intereseaza si de capacitatea jocului de a produce interactiune sociala si chiar de a convinge persoane mai retrase sau mai interiorizate sa accepte ideea de a cunoaste oameni noi in scopul comun al jocului. Celalalt articol, „Pokemon Go: simptomul unei societati handicapate mintal”, ii apartine blogerului Marc-André Noiseux si intr-o nota destul de dura dezbate patologizarea tehnologiei si transformarea oamenilor in fiinte supuse acesteia, un soi de zombie fascinati de micul ecran colorat.
J’ai peur pour nos générations d'adultes à venir qui ne s’intéresseront plus à la politique ni à leur histoire mais à s’acheter un personnage virtuel d’émission pour enfants qui transforme les pissenlits en sourires et qui éjacule des arc-en-ciels.

Cititi si Dependenta de jocuri nu a intrat in DSM-5 

Suntem cu adevarat in pericol de handicapare mentala in fata evolutiei tehnologice extraordinare? Este posibil ca creierul nostru, cel care a inventat tot ceea ce manuim, sa se supuna acum intr-o negare totala a posibilitatilor sale in fata propriei creatii? Daca am inteles ceva despre Pokemon Go a fost ca el este despre o cautare. Si discutand cu un adolescent care juca jocul, m-am intrebat impreuna cu el: Oare ce cauta cu adevarat acesti oameni?

Cauta ceva care sa fie al lor, mi-a raspuns el si cateva secunde apoi s-a asternut tacerea. Raspunsul era mai mult decat elocvent. Insingurarea ne-a adus in situatia de a cauta orice fel de companie, fie ea si una virtuala.

psiholog psihoterapeut Cristina Calarasanu Cafe Gradiva

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Foto: pixabay.com

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!