Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Cand Alain Corbin e istoricul tacerii...

luni, 17 octombrie 2016


alain corbin istoria tacerii roland jaccard

Alain Corbin ne spune ca acei care, ca si el, si-au facut cursurile in scolile catolice ale anilor cincizeci isi amintesc de cultul inchinat tacerii, fie pe culoare, in refectoriu sau in recluziune. Cel mai mic zgomot fiind considerat o forma de sacrilegiu.

Intr-un trecut mai indepartat, deja Seneca si stoicii vedeau in tacere o ucenicie in stapanirea de sine: ei o considerau drept conditie a reculegerii, a ascultarii sinelui propriu, a meditatiei, a creativitatii. Stiau sa ii guste profunzimile si savoarea. Aristotel credea ca tacerea isi era intotdeauna propria recompensa, iar Baltasar Gracián impingea lucrurile atat de departe, incat scria, sever:
Trebuie sa vorbesti ca si cum ti-ai dicta propriul testament...

Cititi si De tranquillitate animi

Contrastul cu epoca noastra zgomotoasa si interconectata care a retrogradat tacerea si singuratatea - cele doua conditii ale creativitatii si vietii interioare - la rangul de vechituri care trebuiesc combatute l-a impins pe marele istoric Alain Corbin, care are vana lui Norbert Elias, sa purceada la aceasta Istorie a tacerii, o minune pura deopotriva pentru calitatile scriitoricesti si pentru originalitatea demersului. Despre acest arhivar al senzatiilor - ne amintim de cartea sa Le Miasme et la Jonquille - se spune ca este istoricul sensibilului si ca operele sale retraseaza mutatiile noastre pornind de la clopote, copaci si bordeluri. El observa ca ruptura s-a produs la hotarul anilor cincizeci si ca tacerea si-a pierdut valoarea educativa. Hipermediatizarea secolului al XXI-lea ne constrange sa luam parte la tot mai degraba decat sa dam atentie ascultarii de sine, modificand astfel chiar structura individului. Teza indrazneata, fara doar si poate pertinenta, dar de rau augur pentru viitor.

Ultimele pagini ale eseului lui Alain Corbin sunt de altfel consacrate celei mai tragice taceri dintre toate: cea care va domni atunci cand Pamantul va fi mort, cand isi va desavarsi disolutia in tacere,
ziua in care totul va tacea,
evocata de Vigny sau de Leconte de Lisle. Marturisesc: aneantizarea ineluctabila a planetei noastre si tragica tacere a ruinelor sale imi ofera o satisfactie secreta. In sfarsit, tirania fetei umane va disparea... Tacerea, in sfarsit!

Cititi si Despre tacerea analistului si cautarea non-sensului in demersul analitic

Roland Jaccard Cafe Gradiva

Roland Jaccard

este scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!