Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Ce-am invatat din ultimul roman al lui Eco

miercuri, 2 noiembrie 2016



Un ”mogul” din anii '90 pune la cale infiintarea, la Milano, a unui tabloid botezat Domani (Maine). Anchetele ziarului au un scop unic: urmeaza sa fie utilizate ca mijloacele de santaj prin care mogulul va accede in cercurile rarefiate ale puterii. Dincolo de intriga si de gaselnitele narative (detalii gasiti aici), ultimul roman al lui Eco, Numarul zero, abunda in ilustrari parodice ale tehnicilor de manipulare, tehnici care, de altfel, nu vor fi nicicand puse in aplicare, caci fictionalul tabloid Maine nu va trece de ”numarul zero”, adica de numarul-pilot, echipa de ziaristi fiind concediata inainte de a vedea vreun numar tiparit.

Ma voi opri la unul dintre trucurile date in vileag de Eco. (Va amintesc ca, inainte sa ajunga profesor universitar si editorialist, Eco a lucrat in anii '50 ca jurnalist la RAI, deci lectiile sale de manipulare sunt cat se poate de veridice.) ”Trucul” la care ma voi opri se refera la un gen de manipulare mascat de pretentia de impartialitate. Stim prea bine ca orice stire face casa buna cu relatarea ”echilibrata”. Adica, orice eveniment e de dorit sa fie contextualizat prin puncte de vedere complementare.

Vor fi doua declaratii, batandu-se cap in cap; 
altfel,
s-ar putea presupune ca ziaristul le-a dat cuvantul doar celor care gandesc ca el,
le explica subalternilor sai redactorul-sef din romanul lui Eco (p. 58). Si de aici incolo incepe trainingul in jurnalismul tendentios. Cum sa salvezi, de pilda, aparenta de obiectivitate, inducandu-i in acelasi timp cititorului exact interpretarea pe care o doresti?

Abilitatea consta in a pune intre ghilimele mai intai o opinie banala, apoi o alta opinie, mai elaborata, care seamana in buna masura cu opinia ziarisului,
arata, pe un ton didactic, redactorul-sef, dupa care ofera imediat un exemplu. Sa zicem ca s-a prabusit un viaduct, un camion a cazut in gol, iar soferul a murit. Stirea va reda riguros evenimentul, dupa care vin opiniile martorilor. Mai intai e citat domnul Rossi, de 42 de ani:
Ce vreti, sunt lucruri fatele, imi pare rau pentru nenorocitul ala, dar soarta-i soarta. 
Imediat dupa asta, intervine vocea lui Bianchi, zidar de 34 de ani:
E vina Primariei, se stia de mult ca viaductul asta avea niste probleme (p. 58). 
Dupa ce-si ilustreaza lectia, redactorul-sef, un batran diavol intr-ale gazetariei tendentioase, isi intreaba retoric ucenicii:
Cu cine se va identifica atunci cititorul? Cu cel care da vina pe ceva sau pe cineva, cu cel ce indica niste responsabilitati. E clar?

Doua pagini de fictiune spun, iata, mai mult decat zeci de file dintr-un manual de deontologie a presei. Caci exemplul de mai sus ridica o problema cruciala pentru actul de informare: Ce inseamna, pana la urma, sa ramai ”neutru” ca ziarist? In timpul campaniei electorale, de pilda, ar putea insemna sa acorzi un spatiu de exprimare egal fiecaruie competitor. Pornind de aici, ar putea parea ca expunerea opiniilor tuturor partilor implicate e un indiciu suficient ca jurnalistul este fair si ca relateaza elemente relevante, de interes public. Insa Eco ne spune altceva: sub aparenta de echilibru jurnalistic, se poate ascunde dorinta de manipulare.

Problema-i ce anume si cum sa pui intre ghilimele,
remarca redactorul-sef din Numarul zero.

E clar ca impartialitatea si neutralitatea ”au nevoie de o abordare mai larga”, mai nuantata, observa Chris Frost, fost presedinte al Sindicatului National al Jurnalistilor din Marea Britanie (Journalism Ethics and Regulation, p. 80). Dincolo de principiul rigid al exprimarii in presa a unei diversitati de opinii, publicul are nevoie de lamuriri asupra contextului si consecintelor, de elemente vitale pentru deciziile si proiectele sale cotidiene. Ziaristul nu este un observator rece si distant, nu e un antropolog care isi ia notite stiintifice despre tribul studiat. Jurnalistul are un radar afectiv care-l determina sa selecteze anumite teme ce tin de interesul comun al comunitatii din care el insusi face parte; jurnalistul nu va fi impartial cand isi va alege subiectul si va fi poate chiar revoltat si iritat (lui Catalin Tolontan, de exemplu, forumistii i-au reprosat pe blogul sau: ”De ce nu scrii despre fotbal si te-ai apucat sa relatezi cu patima despre sistemul de sanatate?”).

Credibilitatea jurnalistului nu inseamna, deci, sa spui o ”poveste” terna, cu raceala si echidistanta. Si nici nu presupune in mod obligatoriu sa ceri parerea tuturor celor implicati intr-un eveniment. Caci, ca sa preiau un exemplu-limita oferit de Frost, pe cine va interesa, intr-o stire despre un act de pedofilie, care este opinia faptasului? Cine va simti ca lipseste din peisaj opinia pro-pedofilie, fara de care s-ar pierde ”echilibrul” opiniilor celor implicati? Probabil ca mai nimeni nu va fi interesat de justificarile pedofilului. Dar e clar ca o discutie aprofundata cu specialisti (psihologi, juristi) despre motivatiile acestui tip de abuz, dar si despre posibilitatile de preventie va fi perceputa ca fiind cu adevarat utila. 

Victor Popescu Cafe Gradiva

Victor Popescu

este filosof si jurnalist specializat in etica mass-media.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!