Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Lacrimile care se rad

marți, 29 noiembrie 2016


tristete narcisism consumerism zahir

Mi-am adus aminte ca citisem undeva cum la un moment dat se incercase prezentarea unei piese de teatru cu specific japonez la Teatrul National si ca incercarea fusese un fiasco, spectatorii confundand ceea ce se voia a fi o tragedie ce culmina cu moartea cu o comedie, iar actorii fiind acompaniati de rafale generoase de ras. Aflandu-ma de multe ori la randul meu la teatru, am constatat ca exista multi spectatori care izbucnesc in ras in cele mai nepotrivite momente, fiindu-ti realmente dificil sa iti imaginezi ce era amuzant. Fara a considera ca este vreo problema de intelegere intelectuala a celor petrecute pe scena, caci am convingerea ca de cele mai multe ori firul evenimentelor este clar si este usor de anticipat incotro curge, de unde apare totusi confuzia care transforma tragedia in ceva amuzant si tristetea in hohote de ras?

Dincolo de ceea ce vedem si isi traduc ochii nostri, se afla ceea ce simtim si patrunde in fiecare fibra a interiorului nostru. Daca ochii ii putem inchide sau ne putem lasa (de)formati de iluzia scenei ce curge in fata lor, ceea ce simtim patrunde continuu prin pielea noastra psihica care respira emotii. Poate ca ne putem truca mintea, dar nu ne putem pacali pielea imbinata de afect.

Este evident ca angoasa, prin specificul ei, este atat de deranjanta, incat atunci cand isi face simtita prezenta suntem nevoiti sa o deturnam rapid. Sa o deghizam in ceva suportabil, digerabil, acceptabil. Dintre toate, angoasa de moarte este de departe cea mai cumplita. A fi pus in fata unui fir narativ care curge catre un iminent sfarsit tragic e chinuitor. Happy-end-ul este o iluzie necesara pentru a continua sa traim linistiti. Nu putem sta seriosi fata in fata cu moartea, nu putem pretinde sa facem cunostinta cu apropierea ei caci ne temem ca simpla cautare a gandului despre ea ne va scrie o sentinta, ne va condamna la o framantare continua. Dar, dincolo de acest tabu, care ramane inca o munca impovaratoare, aceea de ne obisnui cu ideea unui sfarsit, ceea ce este cel mai ingrijorator este ca nu ne permitem sa acceptam tristetea.

Intr-o lume in care trebuie sa fim zi de zi prinsi in cotlonul incurcat al gandirii pozitive, in care ni se cere un zambet incremenit in coltul gurii, in care ni se pretinde sa ne refuzam libertatea de a simti, tristetea este aproape un oprobiu. Sa fii trist este o ofensa narcisica pe care o poti aduce unei societati ce te hraneste cu iluzia omnipotentei consumabilului. Cum ai putea sa fii trist cand ai de toate? Cand curg obiectele in jurul tau ce ti-ar mai putea lipsi? Exista multi oameni care imi spun ca se simt ingroziti de ideea de a recunoaste ca simt tristete, pentru ca aceasta este perceputa ca o slabiciune si poate chiar ca o boala.

Asadar, asa invatam incet, incet sa ne falsificam. Invatam sa radem cu gura pana la urechi cand vedem ceva groaznic de trist, sa ne amuzam cand auzim ceva tragic, sa tragem de colturile gurii un zambet fortat cand ne vine sa plangem, sa ne indoim de propria noastra simtire cand ne doare sufletul, sa devenim duri ca piatra atunci cand simtim cum ni se scurge interiorul.

Uitam ca tristetea nu este in primul rand o boala si nici o slabiciune. Ea este indiciul ca ceva ne da de gandit, ea este calea catre o reflectia intima asupra propriei noastre lumi interioare. Ea este cea care ne trezeste la viata. O viata care adormise sub anestezia rasului.

Lacrimile sunt cuvinte care au amutit. Ele au nevoie sa fie readuse la viata. Imaginile care pun lacrimi in ochii nostri nu fac altceva decat sa ne reaminteasca ca acolo undeva in noi exista si cuvintele care pot spune povestea acestor lacrimi. Poate ca atunci cand ne simtim tristi e semn ca ne-am adus aminte ca ne-am uitat propria poveste si ca am ajuns atat de departe de ea incat nu o mai recunoastem.

Ester asked why people are sad. That’s simple, says the old man. They are the prisoners of their personal history. Everyone believes that the main aim in life is to follow a plan. They never ask if that plan is theirs or if it was created by another person. They accumulate experiences, memories, things, other people's ideas, and it is more than they can possibly cope with. And that is why they forget their dreams.
Paulo Coehlo, Zahir

psiholog psihoterapeut Cristina Calarasanu Cafe Gradiva

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!