Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Pledoarie pentru o scoala care incurajeaza lenea

miercuri, 21 decembrie 2016


pledoarie pentru lene

Viata e ceea ce ti se intampla in timp ce tu esti ocupat facandu-ti alte planuri.
John Lennon

Am citit acum ceva timp Psihologia poporului roman de Constantin Radulescu-Motru si mi se pare ca si astazi descrierile autorului despre trasaturile poporului nostru sunt valabile. N-as fi insa de acord cu faptul ca romanii nu sunt perseverenti. Si in comunism, si astazi au dat dovada de un fel de perseverenta compulsiva in a atinge perfectiunea. Ceausescu avea un vis - omul multilateral dezvoltat care sa fie omniscient, revarsandu-si omnipotenta narcisica asupra poporului.

Iata ca perfectiunea e o meteahna a societatilor industrializate ne acapara si pe noi. Multe dintre cadrele didactice care predau la scolile traditionale folosesc stilul autocratic, care este caracterizat prin incurajarea competitiei si a comparatiei, in locul conlucrarii si a cooperarii. Acest stil reusea aparent sa aduca performante notabile, elevi de 10, elevi excelenti la olimpiade. Reuseste si astazi, se pare. Pe unii dintre acesti elevi i-am avut clienti la spital, unde, culmea, reuseau “performanta” de a somatiza dupa vreo cateva olimpiade la care erau solicitati nu tocmai democratic sa produca lauri.

Multi dintre acesti elevi se trezesc deseori la 18 ani cu o intrebare la care nu stiu a raspunde:
Care este drumul meu de acum inainte?
daca mai au timp sa isi puna aceasta intrebare si sa si raspunda, daca nu raspund in locul lor parintii si profesorii proiectand visele lor, avizi de laurii pe care ei insisi nu i-au primit niciodata.

Ca popor, avem o istorie de abuz foarte mare in care “experimente” gen Pitesti continua si astazi sub forme cu atat mai perverse si subtile. Cred ca multe persoane isi aduc aminte de acest stil autocratic care incepea de la gradinita, continua in scoala si liceu. Poate ca era si este mai putin vizibil in facultate. Daca pe vremea parintilor nostri copiii erau trimisi la colt pe coji de nuca, pe vremea copilariei mele practica s-a nuantat: pedepsele constand in trasul de perciuni, urechi, palmuirea cu rigla, actiunea de a sta ridicat in picioare cu mainile sus timp de cinci minute sau mai multe. Si astazi se practica astfel de pedepse, uneori incurajate si de parinti. A sta cu mainile la spate in banca in timp ce se preda era un dat. Cererea asidua de "a fi cuminte", asijderea. Pe langa aceste stiluri coercitive, metodele de predare nu s-au imbunatatit foarte mult. Poate ca profesorii au o scuza, cea programei scolare care este stufoasa, necorelata cu realitatea de pe piata muncii. Totusi, putini profesori reusesc in scolile traditionale sa predea in asa fel incat elevii sa invete cu pasiune materia respectiva, sau macar sa ajunga sa o inteleaga, chiar daca nu au aptitudini pentru ea. Lipsa de cunostinte specifice de pedagogie si psihologie se observa la multe cadre didactice. Inclin sa cred ca daca scoala s-ar ingriji nu numai de materiile clasice, ci si de cele alternative (invatarea de abilitati sociale, emotionale, antrenarea increderii in sine, invatarea gandirii lucide si critice, predarea unor materii de genul : cum sa ne gasim drumul in viata, cum sa ne intemeiem o familie, cum sa trecem prin evenimentele de viata dureroase, cum sa ne autoevaluam, cum sa ne cunoastem calitatile, fortele, puterile si limitele, cum sa ne crestem increderea in noi insine, cum sa comunicam intre noi, cum sa ne pregatim pentru viata adulta inclusiv din punct de vedere sexual, cum sa ne pregatim pentru moarte, cum sa avem relatii de cuplu functionale, potrivite si netoxice) - am avea adulti mai autentici, mai fericiti, mai orientati, poate mai putin nevrozati. La astfel de cursuri de mai sus au acces adultii pentru care educatia continua este importanta. Adultii care inteleg ca dau nas in nas cu psihologia peste tot (asa cum isi poarta umbra peste tot) sunt acei adulti instruit, educati, cititi, avizi de cunoastere de acest fel. Daca acesti adulti sunt si parinti, atunci copiii lor au mari sanse de a fi crescuti si educati in stil democratic. Daca unii dintre acesti adulti au profesia de profesor, cu atat mai mult vor face tot ce pot ei sa aplice metode mai sanatoase de educare si predare. Daca in locul temelor clasice pentru acasa s-ar oferi elevilor posibilitatea de a explora, de a cunoaste, de a studia de placere, atunci viitorii adulti si-ar defini poate mai usor telurile pentru viata lor. Acest lucru e doar o utopie, deocamdata.

A intreba in momentul cand nu detii informatii sau cand nu intelegi este semn de inteligenta, nu de prostie, cum era considerat pe vremuri. Copiii nu indrazneau sa intrebe daca nu stiau ceva si profesorul se rusina daca era intrebat si nu stia ceva. Acest complex de inferioritate, teama de a nu fi la inaltime, rusinea de a nu sti, incapacitatea de a ne arata vulnerabilitatile firesti (pentru ca nu suntem invincibili si nu le stim pe toate) ne-a caracterizat multa vreme si inca sunt prezente si la generatiile mai tinere. Vocea interioara critica, toxica pe care o tot auzim de generatii nu inceteaza nici astazi. Ba, mai mult, o parte din populatie se jertfeste pe altarul muncii. Munca este ridicata in slavi si dezirabila social, activismul compulsiv la fel. Pe vremea comunismului femeile care nasteau se intorceau dupa 3 luni de la nasterea copilului la serviciu, acum nu s-a schimbat mare lucru (poate ca stau 1 an acasa). Si atunci erau obligate sa se intoarca la serviciu, si acum se intampla destul de des acelasi lucru. Din acest motiv multi romani sufera de o fragilizare a atasamentului. Nu scapam de aceste traume prea usor. Mai exista o categorie de femei care nu sunt obligate sa se intoarca la serviciu foarte devreme dupa nastere, insa o fac. De cele mai multe ori munca ofera satisfactii, munca ofera alinare, munca e o prietena buna care nu tradeaza. Daca in domeniul social si personal o persoana poate da gres (mai ales cea care cere perfectiunea de la ea si de la altii), in domeniul profesional lucrurile pot fi mai usor de controlat. Si, deseori, persoanele dependente de munca sufera de mania controlului. Au o problema legata de a “lasa fraiele” a se relaxa. Pentru ele relaxarea poate insemna si moarte. Nevoia de valorizare si recunoastere este fireasca. Este firesc sa ne fie recunoscute meritele chiar daca muncim la serviciu, sau acasa, sau facem o alta activitate in folosul nostru si al comunitatii. Nu ma refer la nevoia de recunoastere absolut umana, ci la investirea exagerata a muncii si a activismului.

Nu o sa intalnim perfectionismul descris ca boala in DSM, insa el este un insotitor constant, perseverent, tacut al multora dintre patologiile descrise in DSM.

Perfectionismul e o boala care ucide stima de sine, iubirea de sine, creativitatea, gandirea, simtirea, cresterea autentica personala. Si pentru ca elevii nu sunt invatati sa invete, nu sunt incurajati sa gandeasca, ajung deseori la 18 ani intrebandu-se care le va fi drumul in viata. Uneori unii ajung sa isi puna aceasta intrebare pe la 30 de ani. Sistemul de invatamant traditional de stat din Romania are o infima corespondenta cu cererea pietii muncii. Pe de alta parte, daca o persoana nu isi gaseste un job, se simte extrem de neadecvata. Iata o scindare care nu va fi rezolvata prea curand de cei responsabili cu guvernarea tarii.

Perfectionismul exista indiferent de domeniul vietii. Nu este nici o diferenta importanta intre perfectionismul scolar, profesional, materialist sau spiritualist. Mania perfectiunii este predata in familie, este perfectionata in scoala si incununata in profesie. Sigur, daca vorbim de perfectiune, aceasta poate aduce cele mai dese necazuri in planul personal. In mediul profesional ea este elogiata. Perfectionismul invatat inca din scoala (coronita de pe cap) s-a transferat in alte domenii ale vietii. Multi dintre creatorii de sisteme psihoterapeutice admit ca oamenii au mai multe planuri ale vietii in care este de dorit sa activeze pentru a se simti impliniti. Munca este un asemenea plan, insa, in societatea normata in care traim, munca acapareaza celelalte planuri. Sunt total de acord cu Cioran care spunea ca munca asidua ne tampeste si nu ne mai da voie sa gandim. In persoana cu dependenta de munca exista intotdeauna un copil speriat ca nu va primi iubirea si acceptarea parintelui. Acel copil speriat a trudit din greu in copilarie pentru a isi multumi parintele extern si acum trudeste pentru a isi multumi parintele intern critic si absolutist.

Bertrand Russell vorbea acum ceva vreme la randul lui despre dependenta de munca a oamenilor de afaceri americani, in cartea In cautarea fericirii (Editura Humanitas, 2011), si despre lipsa placerii de a gusta din timpul liber:
Timpul liber petrecut in tihna si benefic pentru nervi ajunge sa fie simtit ca plictis (p. 50). 
Activismul compulsiv i-a luat locul. Scrisa cu naturalete, simt psihologic, o incisiva intuitie, cartea este extrem de potrivita pentru timpurile pe care le traim.

Si pentru ca tot e iarna si majoritatea dintre noi ne “permitem” sa ne luam vacanta (ma refer la persoanele care isi permit sa se “bucure” cu adevarat de concediu, nu la persoanele cu dependenta de munca), recomand o carte despre relaxare, visare, lenevire, gandire libera: Ghidul lenesului. Mic tratat pentru lenesi rafinati de Tom Hodgkinson. Autorul conchide, la fel ca si ganditorii orientali, ca este destul de greu sa nu facem absolut Nimic. Mintea rumega in fiecare secunda cate ceva. Traim intr-o societate care promoveaza valoarea muncii si a activitatilor in defavoarea altor valori. A avea satisfactii din munca pe care o prestam e una si a ne sacrifica pe altarul muncii e altceva. Truditorii excesivi in ale muncii si activitatii nu isi permit sa se bucure de roadele muncii si ale activitatii lor pentru simplul fapt ca nu isi fac timp pentru asa ceva. Trudesc si atat.

Tom Hodgkinson vorbeste despre rolul benefic al relaxarii (prin hoinareala, plimbari lungi, indeletnicirea cu arta ceaiului, somnul) asupra sanatatii psihologice si fizice pe termen mediu si lung. Se stie ca in jurul pranzului ne scade energia. Cei care isi permit trag un pui de somn. Altii iau pranzul, insa nu in stil slow dupa cum ar fi bine pentru stomac si psihic, ci in stil alert. Concluzia autorului este ca somnul de pranz ne salveaza de epuizarea pe termen lung. Cu cat ne vom jertfi pe altarul muncii, cu atat vom fi mai bolnavi fizic si psihologic. Daca nu ne permitem sa ne luam vacante in asa fel incat sa ne relaxam, atunci vom contacta gripe si viroze mult mai des. De altfel, in momentul cand absenteismul (din diverse motive) e la cote maxime intr-o institutie, inseamna ca managementul respectivei institutii e bolnav. Boala, uneori, e doar un mod al organismului de a spune
nu te mai simti vinovat/a pentru ca vrei sa te relaxezi si sa dormi – relaxeaza-te, pentru ca nu mai pot!
In interesul de a reveni la serviciu cat mai repede, industria farmaceutica tine isonul angajatorilor, spune Hodgkinson. Totusi, o gripa poate dura mai mult daca persoana nu se odihneste suficient si nu isi reface fortele (intorcandu-se la serviciu inainte de vreme).

Mersul pe jos (experimentat de multa lume, insa nesavurat de toti) mai are si alte beneficii constatate de Hodgkinson: ajuta la corelatiile, conexiunile intre idei, ajuta sa vedem o problema / situatie din alta perspectiva, sa apara alte idei sau creatii - cu alte cuvinte face bine la inteligenta si la creativitate. Nu intamplator marii artisti leneveau si poate ca si acum lenevesc mai mult decat alte categorii sociale. Aceasta lenevire ii ajuta la creatie. Si in alte profesii in care creativitatea este implicata mai mult sau mai putin (unde oare nu e? In definitiv cred ca poti matura strada intr-un mod creativ si mai eficient daca te si gandesti care este acela) aceasta aparenta lene poate ajuta. Asa se face ca o pauza intre rezolvarea de probleme de serviciu este eficienta tocmai pentru munca. Cand facem pauza, de fapt “muncim“ in alt fel. Daca ne tot straduim si incercam din greu sa rezolvam ceva, dimpotriva, ne vom impotmoli mai mult. Avem nevoie de o perspectiva mai larga si aceea este data de neincrincenare, de relaxare prin diverse metode.

Pentru ca cei investiti cu autoritate iubesc prea mult actiunea, popoarele sunt greu de guvernat (p. 171).
Viata e o arta, nu ceva ce incropesti in jurul slujbei, 
il citeaza autorul pe Li Liwen (p. 180). Din fericire, exista si sisteme de invatamant alternative de stat, in care numarul de elevi la o clasa sunt sub 30, in care persoanele care doresc sa predea intr-un astfel de sistem se pregatesc timp de doi sau trei ani cum sa fie educatori, invatatori si profesori, in care copiii invata prin colaborare, li se stimuleaza talentele, se incurajeaza creativitatea si gandirea proprie, in care nu exista notare simplista, ci evaluare si accent pe dezvoltare si imbunatatire, in care nu conteaza nota, ci drumul parcurs, studiul individual, in care copiii merg cu drag la scoala. Fireste, nu sunt sisteme perfecte, insa sunt mult mai valoroase si de substanta decat cele traditionale.

Eminescu sigur aprecia hoinareala:

Fiind baiet paduri cutreieram


Fiind baiet paduri cutreieram
Si ma culcam ades langa izvor,
Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa suna-ncetisor:
Un freamat lin trecea din ram in ram
Si un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopti intregi am mas,
Bland inganat de-al valurilor glas.

Rasare luna-mi bate drept in fata:
Un rai din basme vad printre pleoape,
Pe campi un val de argintie ceata,
Sclipiri pe cer, vapaie peste ape,
Un bucium canta tainic cu dulceata,
Sunand din ce in ce tot mai aproape...
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Parea c-aud venind in cete cerbii.

Alaturi teiul vechi mi se deschide:
Din el iesi o tanara craiasa,
Pluteau in lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei intr-o marama deasa,
Cu ochii mari, cu gura-abia inchisa;
Ca-n somn incet-incet pe frunze pasa,
Calcand pe varful micului picior,
Veni alaturi, ma privi cu dor.

Si ah, era atata de frumoasa,
Cum numa-n vis o data-n viata ta
Un inger bland cu fata radioasa,
Venind din cer se poate arata;
Iar paru-i blond si moale ca matasa
Grumazul alb si umerii-i vadea.
Prin hainele de tort subtire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.
Spor la lenevit!

PS: A propos de o alta carte despre lene, iata ce am gasit: Dreptul la lene – http://ro.wikipedia.org/wiki/Lene, http://www.slideshare.net/alinmechenici/dreptul-la-lene, http://www.marxists.org/romana/lafargue/1880/lene.htm

psiholog psihoterapeut Cristiana Alexandra Levitchi Cafe Gradiva

Cristiana Alexandra Levitchi

este psihoterapeut, psiholog clinician, facilitator constelatii. "Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi este strain" - vorba lui Terentiu a devenit motto-ul sau.

Toate articolele acestui autor

Foto: http://www.verticalonline.ro/scoala-preocupare-regimul-comunist-viii

4 comentarii

  1. Extraordinar articol.Va felicit dr Mihail Noica

    RăspundețiȘtergere
  2. Cel mai tare articol al dvs pe care l-am citit! Si eu sunt produsul perfectionismului comunist. Bătut de tata ptr învățat. Premiant. Ce nu surprinde articolul este ura de sine a perfectionistului când nu se ridica la asteptări si autocastrarile imense...Adrian Orban

    RăspundețiȘtergere
  3. Multumesc Adrian Orban pentru completari. Da, ura de sine are legatura cu perfectionismul.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!