Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

De la musical la neowestern

vineri, 10 februarie 2017



Ne apropiem de data decernarii Oscarurilor si, asa cum ne-a obisnuit in ultimii ani, Academia a facut o selectie de pelicule destul de diverse care concureaza pentru Cel mai bun film.

Favoritul din acest an este, fara discutie, La La Land, un musical regizat de Damien Chazelle, cu Ryan Gossling si Emma Stone in rolurile principale. Este un film inedit, un musical in stilul hollywoodian al varstei de aur, in care s-a aruncat putin praf de jazz si o coregrafie inovatoare. Un film care spune povestea unui barbat si a unei femei care traiesc doar pentru a-si indeplini visurile. Fara discutie, un film cu un mesaj clasic dedicat tuturor care se simt creativi,  foarte potrivit de altfel pentru epoca de acum, cand suntem din ce in ce mai rupti de acea lume in care ne gaseam locul si care avea rabdare cu noi. La La Land, asa cum sugereaza si titlul, propune un taram al nazuintei si o poveste de dragoste in stil retro (think Casablanca, dar sunt numeroase alte exemple).

Asa cum Chicago sau The Artist au castigat candva Oscarul pentru cel mai bun film, pentru look-ul retro si alura de Hollywood clasic, La La Land are mari sanse la un premiu. Este un film nostalgic, care, dupa mine, vorbeste foarte bine epocii actuale, dezincantata de iuresul consumerist care  ne mana permanent de la spate si dornica de supapa unui taram precum La La Land. Este poate un film mai putin incisiv decat senzationalul Whiplash, regizat de acelasi Damien Chazelle. Whiplash (cu Miles Teller si J. K. Simmons) era, din nou, un film despre vise, despre aspiratia chinuitoare catre succes a unui tobosar de jazz. Mai nervos, mai dur, perfect ritmat si, dupa parerea mea mai bine dozat decat La La Land, Whiplash era varianta viscerala a aceluiasi vis de glorie.

Printre candidatii de la Oscar de anul acesta se numara si SF-ul Arrival,  indie-ul Manchester by the Sea (cu Casey Affleck intr-un rol iconic, pentru care este posibil sa primeasca Oscarul), lacrimogenul Lion, Moonlight - o poveste coming-of-age, care se apropie cel mai mult de mode-ul unui film de arta -, drama clasica de familie Fences (cu Denzel Washington si Viola Davis, o adaptare dupa romanul distins cu premiul Pulitzer a lui August Wilson), biopicul romantat despre o matematiciana de la NASA, Hidden Figures, filmul de razboi Hacksaw Ridge – cu aceeasi incredibila vana epica cu care ne-a obisnuit controversatul, dar mereu talentatul Mel Gibson si, in fine, neowesternul Hell or High Water. Dupa cum se vede, genuri si abordari care se combina intr-o paleta a diversitatii.
Favoritul la un premiu este probabil La La Land, dar as dori sa vorbesc mai degraba despre un film mai putin mediatizat, neowesternul Hell or High Water. Cu Chris Pine, Jeff Bridges si Ben Foster, Hell or High Water este o poveste despre niste spargatori de banci intr-o America moderna, dar care apare la fel de pustiita ca aceea din timpul Marii Crize… Intr-un peisaj dezolant, unde, ni se aminteste amar, cowboy-i i-au masacrat candva pe indieni, ca sa fie apoi, la randul lor, alungati de lacomia financiara a bancilor, se intalnesc doi frati cu o misiune precisa. Intr-o aventura sinucigasa de tipul Jesse si Frank James, pornesc si Chris Pine si Ben Foster… Este o cursa contratimp pentru a sparge filialele unei banci si pentru a-si plati ipoteca pe care banca respectiva o detine. Pe urmele lor adulmeca batranul copoi Jeff Bridges si partenerul lui indian (vezi stereotipul ingrosat al lui Lone Ranger si Tonto), doi politisti artagosi care s-au plictisit unul de altul dupa atatia ani, dar care sunt iremediabil legati.

Personajele si scenariul, strans si dirijat cu o mana perfecta, sunt demne de  intensitatea lui Steinbeck insusi. Este un film dur, elegant, de o masculinitate ce aminteste de westernurile lui John Huston, dar si de filmele profunde, cu mesaj social ale anilor saptezeci. Este, de altfel, un film in care l-as fi vazut pe Jeff Bridges si acum patruzeci de ani (dar nu ca politist, ci in rolul mai nervos al unuia dintre banditi…).
Bromance este poate un cuvant-cheie pentru Hell or High Water, pentru ca, de multa vreme, n-am mai vazut niste relatii de prietenie masculina reprezentate atat de bine pe ecran.
It is a very cool film
Jeff Bridges insusi a afirmat, zambind la un interviu… Cuplul de frati si, la randul sau, cel de politisti interactioneaza intr-o coregrafie perfecta unde se impletesc afectiunea neconditionata si resentimentele. Filmul este impecabil jucat si Jeff Bridges a fost nominalizat pentru rolul secundar, pe care il face cu aceeasi usurinta old-school cu care ne-a obisnuit. Pentru mine insa senzatia filmului ramane Ben Foster, in rolul unui spargator de banci care iubeste violenta si care ar fi putut fi foarte usor transformat intr-un stereotip ingrosat, daca nu ar fi fost jucat atat de nuantat.

Am putea sa traducem titlul Hell or High Water ca ”intre Scylla si Charybda”, sau ca intre doua rele… si acesta este si mesajul dureros si intens pe care il transmite filmul. O permanenta gravitare intre negru si negru. Intr-o lume dezolanta cu iz postapocaliptic, banditii incearca sa recupereze ceea ce le-a fost furat. Sunt ei insa niste haiduci moderni? Si justifica asta violentele pe care le comit atunci cand jefuiesc si ucid? Este misiunea politistilor, aceea de-a prinde niste oameni oprimati de sistem, la randul ei una justa? Nu este normal ca orice fapta sa-si primeasca rasplata?

In timp ce La La Land ne prezinta taramul alternativ unde putem sa ne refugiem, Hell or High Water ne aminteste de iadul lumii in care ne aflam. Doua extreme ale, pana la urma, aceleiasi viziuni. Intotdeauna ne vom dori o lume mai buna...

Ruxandra Visan Cafe Gradiva

Ruxandra Visan

este conferentiar la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine a Universitatii Bucuresti.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!