Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Noi nu suntem perfecti

marți, 19 septembrie 2017


despacito psihanaliza idealul eului

S-a starnit in mediul scris o polemica recenta, foarte aprinsa, cu privire la popularitatea unei melodii catalogate ca fiind exponentul unei culturi actuale deteriorate estetic (Despacito). Cel care a deschis drumul acestei polemici pornea in pledoaria sa de la indoiala ca ar avea reperele necesare pentru a emite o opinie conforma, simtindu-se expirat si defazat in relatie cu ceea ce se poate denumi modernitate si actualitate, dar un purtator al nostalgiei a ceea ce era odata hit muzical, model si chiar moda. Principalul repros adus faimosului produs artistic era faptul ca nu are profunzime si nici viziune, prin urmare, nu are nici o sansa de clasicizare si este predestinat efemeritatii de-o vara.

Motivul pentru care mi-a atras atentia aceasta polemica nu este neaparat continutul ei. In locul celor doi poli opusi ai discutiei putem gasi oricare alte exponate sociale care pot intra in celebrul conflict generational atunci versus acum. Ceea ce mi-a trezit interesul a fost ocazia excelenta de a intelege cum apare uneori esecul trecerii de la un destin narcisic (Idealul eului) la un destin pulsional (investirea unui obiect libidinal). Fara a deveni eu insami anacronica si a cadea in acelasi pacat al idealizarii nostalgice a trecutului valoros, cred ca putem gasi in teoria freudiana cateva observatii interesante cu privire la semnificatia unor astfel de polemici sociale.



In Studii despre societate si religie, Freud analizeaza relatia din Eu si Idealul Eului si afirma ca acestea ajung adesea sa coincida cu usurinta si ca Eul isi pastreaza de multe ori trufia narcisica anterioara. Eul intervine in relatia dintre un obiect si idealul Eului care s-a dezvoltat din Eu si toate interactiunile dintre obiectul exterior si eu in totalitatea sa sunt reproduse pe aceasta noua scena, adica la nivelul eului. In cazul exemplului nostru, obiectul este muzica actuala (Despacito), iar Idealul eului este reprezentat de muzica de odinioara (Elvis Presley, Bob Dylan, Beatles) care nu doar ca este de neatins, dar este si exponentul dureros al unui paradis pierdut. Despre ce este vorba de fapt? Cine este acest paradis pierdut? Este vorba despre fugit irreparabile tempus si despre pierderea tineretii si a tuturor posibilitatilor ei. Cu atat mai sever devine Idealul eului atunci cand se simte amenintat de revolta periodica a Eului, tocmai pentru ca Idealul eului cuprinde suma tuturor restrictiilor la care trebuie sa se supuna eul. Poate ca retorica nu are drept miza gustul muzical radical diferit a doua generatii aflate la mare distanta. Ci libertatea uneia de a-si expune in vazul tuturor dorinta si placerea opusa cu totul cenzurii totalitariste in care placerea este interzisa cu desavarsire.

Despre idealul eului cititi si Fericirea mea s-a dus si ea

Si apoi, exista doar placere si atat fara suspin existential, fara filosofii revelatoare, fara sensuri figurate, fara acea apasare intelectuala care rastoarna mintea? Daca gandim si o pulsionalitate libidinala, menita sa descarce pe orice cale o tensiune acumulata si sa scoata in evidenta calitatile sexuale ale obiectului si potentialul lui de a trezi si a produce placere in Eu, atunci da, exista. Dar daca gandim un destin narcisic, dornic sa triumfe mereu asupra vanitatii marunte a lumii de care nu are nevoie, atunci singura placere este conservarea unei stari de suprematie. Atunci cand placerea este imprimata predominant de pulsiuni de conservare, neplacerea poate sa imprumute cu usurinta un caracter de ura.
Ca relatie cu obiectul, ura este mai veche decat iubirea, ea provine din respingerea primordiala de catre eul narcisica lumii exterioare oferitoare de stimului. Ca manifestare a reactiei de neplacere provocata de obiecte, ea ramane intotdeauna intr-o relatie intima cu pulsiunile de conservare a eului, in asa fel incat pulsiunile eului si pulsiunile sexuale pot ajunge cu usurinta intr-o opozitie ce o reitereaza pe aceea dintre iubire si ura.
Sigmund Freud, Pulsiuni si destine ale pulsiunilor, in Psihologia inconstientului

Este ca si cum ne-am uita intr-o zi la cerul albastru si in loc sa putem trai starea pe care o trezeste aici si acum in noi ceea ce vedem, ne-am spune:
Ia te uita la norii acestia cum se bataie furibunzi si semeti pe cer ca intr-o inscenare baroca; pe vremuri erau altfel norii, doar o privire aruncam la ei si ma simteam cuprins de sensibilitate metafizica si reflexivitate abisala. Astazi doar un aer vag autist si atat.
Poate ca nu norii s-au schimbat. Ci interiorul nostru.

Cititi si Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii 

Si pentru a ramane in retorica muzicala a vremurilor actuale, inchei cu un vers ce apartine trupei Carla’s Dreams:
Noi nu suntem perfecti. Dar suntem vii.
Imperfect

psiholog psihoterapeut Cristina Calarasanu Cafe Gradiva

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!