Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

In cabinetul doctorului Carson...

luni, 18 septembrie 2017


rembrandt raoul carson doisneau jaccard

Raoul Carson era doctor la spitalul Saint-Antoine. A murit in 1971. Chiar si doctorii mor. Dar nu toti lasa marturie despre ceea ce vad zi de zi in cabinetele lor. Doctorul Carson a vazut defiland o intreaga umanitate in suferinta, notand in trecere ca adeseori e dificil sa distingi vechile dureri reumatice de sentimentul coplesitor pe care ti-l da esecul unei vieti. Aceasta umanitate se prezenta in cabinetul sau ca la un confesional, asteptandu-se mai intai de toate sa isi primeasca indulgenta: bolnavii aveau adesea impresia ca pacatuiesc prin exces de orgoliu cand se declarau bolnavi. Asta era acum o jumatate de veac. Putem vedea din aceste detalii cat de mult s-au schimbat vremurile.

La spitalul Saint-Antoine, in cabinetul doctorului Carson, nu se perindau decat fiinte care nu iau de obicei cuvantul, convinse ca nu au ceva de spus despre ele insele si inca mai putin despre propriul corp. Ei veneau cerandu-i medicului sa ii disculpe.
Sa ii spuna doctorului ceea ce simt, din moment ce au posibilitatea de a spune cuiva, dar nu sa se planga.

Raoul Carson a devenit scribul acestor fiinte iesite pentru moment din neantul vietilor lor spre a marturisi, jenate, despre problemele lor:
Ele trec fara tranzitie, scrie el, de la raul din trupurile lor la nefericirea vietii lor,
ca si cum vechile dureri le obligau sa faca drumul inapoi, spre ele insele, si sa isi reviziteze trecutul.

Cititi si Boala psihica genereaza mai multa nefericire decat saracia

Adesea, in cateva cuvinte numai, pacientul isi spune povestea si ce crede ca se afla la originea bolii sale. O femeie marturiseste ca si-a petrecut viata plangand pentru ca astepta ceva frumos in viata sa si ca s-a imbolnavit asteptand. Un insomniac se confeseaza. Medicul il intreaba daca are necazuri, griji. Nu. Are insomnii pentru ca nu suporta marile bucurii.
Nu imi mai revin, doctore, dupa marile satisfactii. Ma gandesc la asta fara incetare.

Ceea ce ii ingrijoreaza pe pacientii doctorului Carson este ca boala ii constrange sa se gandeasca la ei insisi. Or, exista ceva indecent in introspectie. Din cauza bolii, ei nu mai pot sa se ignore pe ei insisi. Iata un barbat de patruzeci de ani, muncitor in constructii, cu probleme digestive. De cand s-a imbolnavit, a inceput sa se gandeasca. Sotia lui se teme de ce-i mai rau:
Nu te mai obosi sa gandesti in halul asta toata noaptea. Nu esti obisnuit, iti va face rau.
Barbatul ii spune medicului:
Ea crede ca o fac anume. Nu isi da seama ca e de la stomac. Fara el, nu as gandi defel!

Sau un altul care vine la consult la doctorul Carson deoarece, de ceva vreme, a inceput sa gandeasca:
M-a apucat brusc acum trei ani. Nu stiu de ce. Iar de atunci e tot asa. Poate ca daca imi dati niste hapuri nu voi mai gandi, domnule doctor.

In notele doctorului Carson, care au ceva dintr-un raport al politiei, din aerul de ciné-vérité ale fotografiilor lui Doisneau si dintr-o piesa de teatru cu usile inchise, a gandi face rau. O filosofie tragica despre viata, unde nu este vorba decat despre sange, carne si nervi, surde la experienta cotidiana. Fiecare si le stie pe-ale lui. "Vechea sa durere", asa cum o numeste fara patos si cu umor doctorul Carson.

Cititi si Boala psihica explicata cu ajutorul arhitecturii

Roland Jaccard Cafe Gradiva

Roland Jaccard

este scriitor. Nihilist, a fost un apropiat al lui Cioran şi Louise Brooks. A scris mult despre psihanaliză. Trăieşte la Paris.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!