Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Cum se calareste un nor?

marți, 17 octombrie 2017


Am participat la avanpremierea spectacolului coreografic de teatru Eine kleine Nachtmusik, un one man show interpretat de Lari Giorgescu, pe muzica lui W. A. Mozart si un fragment de scenariu original din Comedia dell’Arte, textul apartinand regizorului Gigi Caciuleanu.

eine kleine nachtmusik gigi caciuleanu lari giorgescu


Spectacolul este o metaforă a "singuratatii creatorului de cursa lunga". Cea a unui solitar Om-Artist, Artist-Om, fara varsta, Vesnic-Copil, dar in acelasi timp si dintotdeauna: Batran-Filosof-Intelept, Jongleur si Alchimist... Aici si Nicaieri, Acum si Oricand... Intre James Dean si Pitagora, personajul piesei Eine kleine Nachtmusik nu e (numai) Mozart, Amadeus, sau Wolfgang... E o metafora,
afirma regizorul. Cum ar putea insa traduce aceasta metafora ochii unui spectator care departe de a fi demiurgul acestei creatii, este mai degraba un strain ce priveste cu oarecare indoiala scena inghesuita de cateva obiecte bizare. In faptul, desi spectacolul este one man show, in el coexista in permanenta doua personaje: trupul actorului si mintea sa, puntea atat de dificila dintre ele doua fiind realizata de bucatile muzicale excelent alese. Trupul actorului, in multe momente chinuit, chircit, schimonosit, in altele pus intr-o stralucire renascentista si emanand un narcisism apollonian, cauta si reuseste sa umple o scena pustie. Un vacuum care se transmite si spectatorului si pe care actorul incearca sa il umple si cu cuvinte. O droaie de cuvinte ce curg fara o anume logica.

Oh, Doamne, mingea mea este lumea ta. Oh, Doamne, mingea ta este lumea mea. Cand dau cu mingea de pamant, ma simt atotputernic.

Pura filosofie am putea spune, sau o revolta a omului fata in fata cu zadarnicia si nimicnicia sa intr-un univers infinit. Doar ca mingea sa este chiar o minge de fotbal, iar revolta sa este un sir destul de gratios de driblinguri, o compilatie hilara intre fotbal si gimnastica rítmica. A cobori simbolul in concret si a da unor adevaruri grave o anumita nota amuzanta pare a fi unul din mesajele de pe scena. Ce pot face atunci cand realizez ca omnipotenta este doar o iluzie? Pot da cu mingea de pamant de furie. Asa cum poate ar face un copil, neputand suporta faptul ca a pierdut un meci de fotbal. Poate ca marile solutii de a face fata pierderii idealului narcisic sunt in mare parte castigate in mica copilarie. Atunci, lumea poate fi simbolic cuprinsa intr-o minge si putem azvarli cu ea de pamant, dupa care o luam de la capat si mai incercam o data sa reusim, sau, tot atunci, lumea poate deveni concret un bocanc care striveste orice speranta.

Ce geometrie stramba determina imaginea de dincolo, din oglinda? Daca ea dispare, dispar si eu cu totul? Creierul meu atarna ca o lampa.

Uneori in intunericul confortabil sau inspaimantator al mintii noastre se face lumina. Daca lumina este prea puternica ne poate izgoni din propria noastra minte. Daca este suficient de potrivita, ea ne poate arata locuri pe care nu le-am mai vazut niciodata, despre care poate nici nu stiam ca exista. Ce se intampla cand cel pe care il privim nu pare a fi tot noi? Cand ni se pare un necunoscut, un personaj faimos, un monstru, un negustor, un las, un ganditor? Nu putem sa ignoram trimiterea pe care o face o astfel de simbolistica la imaginea narcisica si stadiul oglinzii de care vorbea Jacques Lacan. El spunea ca imaginea din oglinda apare asemenea unei halucinatii sau a unui vis, ca un dublu al imaginii corpului, existand o asimetrie intre corpul real si cel reflectat. Discordanta dintre cele doua realitati, cea resimtita si cea reflectata, este traita dramatic, chiar agresiv, dand nastere fanstasmei corpului fragmentat. In cele din urma, identificarea nu poate fi posibila fara aportul celuilalt. Cererea unei astfel de interogatii este una de confirmare narcisica. Cine este acesta care ma priveste? Oare sunt eu? Raspunsul indelung astept este Da, tu esti esti acesta!. In spectacolul, rolul de Celalalt ii revine muzicii. Periplul solitar al actorului-trubadur isi gaseste ecou in vocea sunetelor care il alina sau ii intensifica angoasa. Ne putem imagina ca periplul sau este unul intrauterin, acest mediu fiind cel in care cea mai precoce forma de relationare este cea sonora, prin vocea mamei care se transmite fatului.

Cititi si Luciditatea lui Lacan

In corpul meu locuiesc alte sute de oameni.

O alta excelenta metafora a polifoniei lumii interne, a complexitatii si varietatii relatiilor de obiect si campurilor pe care aceste le construiesc in timp. Aceasta lumea se poate declina intr-un discurs continuu sau se poate faramita in mii de bucati diferite, fiecare vorbind alta limba.

Ati calarit vreodata un nor? Sigur ca nu. Cum ati putea face asa ceva? Norii se pot calari pentru ca nu au consistenta. Norii se viseaza. Si ne viseaza.

Ne putem intreba impreuna cui ii apartine aceasta intrebare si care este de fapt intrebarea pe care o adreseaza ea. Cert este ca un astfel de spectacol nu se poate asculta si privi decat ca un vis. Orice altfel de logica ar fi o incercare sortita esecului. Scena este in cele din urma privilegiul unui spatiu oniric.

Vedeti si Depresia in teoria relatiilor de obiect

psiholog psihoterapeut Cristina Calarasanu Cafe Gradiva

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!