Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Sunteti un parinte indisponibil? Bine ati venit in club!

vineri, 27 octombrie 2017


Sunteti un parinte indisponibil?


Sa ne imaginam urmatoarea scena: sala de nastere a unui spital din Romania anului 2017, personal medical, o femeie in varsta de 24 de ani care se pregateste sa aduca pe lume primul ei copil, tatal asteapta emotionat impreuna cu restul familiei undeva in apropiere. O atmosfera incarcata emotional: frica mamei, poate furia, durerea ei, bucuria si teama tatalui, iritarea vreunui membru al pesonalului medical implicat; lumina este puternica, se aud instructiuni ferme, mama isi exprima cum poate durerea, temperatura din camera: potrivita, miros specific de spital. Copilul apare si tipa, totul pare in regula.

mama-copil john bowlby freud teoria atasamentului

În cazul în care copilul ar putea vorbi in acel moment, imi imaginez ca ar fi cam asa:
Auuuu, lumina este prea tareeeee! Ohhhh, ma dor plamanii, aerul parca m-a ars! Si su-ne-te-leeeeee!!!!! E mult prea mult!!!! (este luat si pus in bratele mamei) Acum este bine.


I. Dupa nastere


Sensibilitatea bebelusului la tot ce tine de stimuli exteriori este incomparabil mai mare decat a unui adult; de aceea are nevoie de lumina difuza, temperatura placuta, sunete de slaba intensitate; se pare ca adora muzica clasica  :)

Proiect "Selectie personala" - atelier de fotografie anonima, Galeria Posibila,
autor proiect: Nicoleta Moise

Imediat dupa nastere putem spune ca ceea ce simte copilul este un fel de tot senzorial intens care-l copleseste si de aici nevoia de somn pentru a putea asimila si a se obisnui cu noul mediu.

La nivelul sistemului nervos exista o parte, numita sistem nervos vegetative, care este programata sa gestioneze cat se poate de bine functionarea la nivelul corpului. Daca senzatiile simtite de bebelus depasesc ca intensitate anumiti parametri, ele sunt resimtite ca dureroase, interpretate la nivelul sistemului nervos ca potential periculoase si se activeaza ramura simpatica a sistemului nervos vegetativ (cea care are legatura cu reactia de tip „lupta sau fugi”) si copilul tipa sau protesteaza pentru a semnala ca are nevoie de ajutor. Ceea ce se intampla in corp este o descarcare a unui hormon numit adrenalina, care are scopul sa mobilizeze organismul ca sa faca fata situatiei. Daca am compara organismul cu un circuit electric care este construit sa functioneze pe baza unui curent de 220V, cand are loc descarcarea de adrenalina am putea aproxima ca tensiunea s-ar ridica la 250V, sa zicem. Daca tensiunea in circuitul electric se ridica la 300, 400V cu siguranta materialul din care este facut acesta ar fi afectat.

Bebelusul este total dependent de adult: nu se poate hrani singur, va dura un an aproape pana sa mearga, nu se poate proteja singur. Daca in urma protestului mama reuseste sa-si dea seama despre ce e vorba: „ii e foame? il doare ceva? daca da, ce?” si nevoia este indeplinita, copilul revine la starea lui naturala de bine. Daca nu, si senzatia de durere persista prea mult timp, are loc o comutare automata la nivelul sistemului nervos vegetativ de la simpatic la parasimpatic si, in consecinta, o reactie de tip „inghet” la nivel corporal pentru a conserva viata in conditii extreme. Iata ce spune Mario Salvador, psiholog clinician si psihoterapeut:In timpul inghetarii, corpul intra intr-o stare de imobilitate tonica dupa „moartea simulata” si de asemenea, foloseste disocierea ca mecanism remarcabil de supravietuire. Cand corpul nu are scapare, mintea cauta moduri in care sa nu fie in realitate, functionand ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, producand o senzatie de gol emotional sau de a „nu fi”. In primii doi ani ai dezvoltarii lor, copiii au tendinta sa foloseasca acest mecanism disociativ cand traiesc printre ingrijitori neglijenti, agresivi sau violenti, care ii conditioneaza pentru un viitor in care sistemul lor neurologic va reactiona la pericol prin deconectare, incercand sa paralizeze corpul si sa treaca „neobservati”. [1]

Daca mediul este ostil, singura scapare a bebelusului pentru a se mentine in viata este un fel de repliere in sine in conditiile unei disocieri de durerea resimtita in corp. Spunem ca are loc o adaptare de tip schizoid (termenul se refera la ideea de scindare, separare, disociere) care implica activarea unor retele neuronale specifice si e ca si cum s-ar crea un program (o conditionare) bazata pe experienta copilului care ar putea fi aproximata cam asa: „nevoile mele nu pot fi indeplinite, este ceva in neregula aici/cu mine/cu lumea”. In aceasta experienta putem situa radacina a ceea ce numim „rusine”, definita ca o convingere (rezultata din experienta traita) ca „ceva este in neregula cu mine” asociata unui blocaj intre furie (reactia de protest care a esuat) si frica („viata imi este amenintata”). Cand copilul invata ca nu mai are rost sa semnaleze ca are nevoie de ceva, spunem in analiza tranzactionala ca avem de-a face cu driverul (termenul se refera la o tendinta inconstienta care te conduce) „Fii puternic!”. Este gasirea unei solutii: „pot exista atata timp cat nu simt sau nu arat ce nevoie am”. O numim o stare de bine conditionata sau o stare de a exista conditionata. Pozitia copilului in acest caz este una de victima. Este nevoie sa renunte la el pentru a se adapta, a face pe plac unui mediu ostil. Agresiunea resimtita este enorma. In analiza tranzactionala vorbim de driverul (tendinta inconstienta care te conduce) „Fa pe plac!”. Astfel copilul invata ca apropierea de ceilalti este dureroasa, nu va avea incredere in sine, in ceilalti, in viata din jurul lui.

 Daca mama reuseste sa vina in intampinarea nevoilor copilului, acesta resimte o stare de bine, invata ca nevoile lui vor fi satisfacute, va dobandi incredere in sine, in ceilalti, in lume. Bine-nteles ca nicio mama din lume nu este perfecta si copilul traieste diverse stari de frustrare (reactii de semnalizare a unei nevoi urmata de neindeplinirea ei) mai mult sau mai putin intense. O relatie buna de atasament presupune o prevalenata a starii de bine, astfel incat copilul sa invete ca in pofida trairii unei stari de discomfort poate reveni la starea de bine. Mario Salvador afirma: Copilul mic ca fiinta subcorticala, nu-si poate controla singur starea interioara. In opinia lui Winnicott, „o mama suficient de buna” este aceea care reuseste sa controleze starea interioara a copilului prin calitatea contactului interpersonal si prin raspunsul prompt la nevoile fizice ale copilului. Reglarea emotionala se invata prin atasament. [2]

Foto: Andreea Pastin


 II. Importanta relatiei. Relatia vindeca.


John Bowlby, psihanalist, autorul teoriei atasamentului, lucra dupa cel de-al doilea razboi mondial intr-un centru in care erau ingrijiti bebelusii abandonati de mame la nastere. El a observat ca desi toti copiii primeau aceeasi ingrijire referitoare la hrana si igiena corporala, unii erau tinuti in brate mai mult decat altii; cei care erau tinuti in brate mai mult, a constat el, s-au imbolnavit mai putin si riscul deceselor in randul lor era mai mic.

De la Freud pana astazi marea majoritate a celor care au studiat si s-au implicat in dezvoltarea domeniului psihoterapiei au pus accent pe importanta relatiei mama / mediu de ingrijire-copil. Voi mentiona cateva puncte de vedere ale unora dintre autorii cu care am rezonat preponderent, Mario Salvador:
La inceput, mama functioneaza ca „un cortex auxiliar” , care identifica si satisface nevoile copilului calmandu-l, asigurandu-i confort si creind homeostazie. In opinia lui Schore (1994), controlul starilor interioare incepe ca o „reglare biologica interactiva”, ca apoi sa se transforme intr-o „reglare proprie autonoma”. [3] Cu alte cuvinte, te vei purta cu tine in functie de cum altii s-au purtat cu tine. 

Irving Yalom, psihoterapeut, scriitor:
Relatia interumana este cea care vindeca, relatia interumana este cea care vindeca, relatia interumana este cea care vindeca - iata catehismul meu profesional! Le spun adeseori acest lucru studentilor mei. Si le mai spun si altele, despre modul in care trebuie sa relationeze cu un pacient - consideratie pozitiva neconditionata, angajament autentic, intelegere empatica. [4] 

George Kohlrieser, consultant in negocierea de ostatici:
Creierul nostru este dotat pentru a cauta pericole. Bazele sigure din viata noastra ne permit sa deconectam acest radar si sa cautam, in schimb, ocazii, in loc sa ne concentram asupra lucrurilor care ar putea fi periculoase. [5]
Printre simptomele pe care le prezinta persoanele carora le lipsesc bazele sigure, se numara: nivelul scazut al stimei de sine; incapacitatea de a face fata stresului si conditiilor potrivnice; incapacitatea de a construi si intretine legaturi emotionale cu alte persoane; atitudini si comportamente antisociale; dificultati in ceea ce priveste increderea; o atitudine negativa si cinica; lipsa empatiei; palavrageala continua; problemele comportamentale si scolare; sentiment de subapreciere de catre alte persoane la locul de munca; intretinerea reveriilor referitoare la succes dar, adeseori, incapacitatea de a face eforturi sustinute; faptul ca sunt distrase cu usurinta de schimbarile de dispozitie (chiar si cand acestea sunt pozitive); sunt foarte emotive in conditii de stres; isi fac griji sa nu fie respinse, in contextul problemelor de fiecare zi; tendinta de a-si dezvalui viata oricui; obsesia de a manca. [6]

Bebelusul nu poate supravietui singur, relatia cu mama/mediul de ingrijire este esentiala. Conform modelului ierarhic de activare la nivel neuronal descris mai sus, relatia cu mama seteaza, am putea spune, functionarea creierului subcorticat la nivelul sistemului nervos vegetativ, care are de a face cu buna functionare a organelor interne. De aceea, as sublinia, o relatie de calitate, bazata pe invatarea increderii ca nevoile vitale pot fi indeplinite are drept consecinta o stare de sanatate mai buna. Nu exista ceva numit „minte” separat de „corp”, este un tot unitar. De altfel, experimentam asta in mod evident: cand actionam adecvat asupra corpului facand exercitii fizice si mancand sanatos cu siguranta vom avea o stare de bine, asa cum atunci cand suntem multumiti de noi insine si echilibrati emotional tendinta de imbolnavire scade drastic. Este ca si cum corpul ar inmagazina toata istoria noastra personala.

Foto: Old Photographs


 III. Perspectiva culturala


Sa revenim la scena de inceput cu femeia de 24 de ani care tocmai a dat nastere unui copil. Intr-un astfel de moment, si cu atat mai mult dupa aceea, uitam ca mama a fost ea insasi un copil. Modul cum ea a fost la randul ei ingrijita si sustinuta in dezvoltare de catre mama sa, de catre tata, de catre mediul in care s-a nascut isi pune hotarator amprenta asupra imaginii ei de sine, asupra sentimentului stimei de sine care este unitatea centrala a vietii noastre psihice, la care raportam in ultima instanta totul. Ori, in mod frecvent, la nivelul societatii ceea ce tine de feminitate este desconsiderat. Inca nu pare ca este o afacere prea buna pentru tine sa te descurci ca femeie in ziua de azi, cu atat mai mult acum 100 de ani cand rareori li se recunostea dreptul femeilor de a face altceva decat sa se ocupe de aducerea pe lume a copiilor si de cresterea lor. Tot ce este feminin este desconsiderat. [7] Ca urmare, aceasta desconsiderare cu care cresti cand descoperi ca apartii sexului „slab” iti va afecta relatia cu tine insuti, adica sentimental stimei de sine. Nu de putine ori femeile au ajuns sa-si ascunda inteligenta si autoritatea naturala ca sa nu fie marginalizate social. Helena Hergarden si Charlotte Sills afirma:Femeia prefera sa-si ascunda inteligenta si autoritatea naturala din frica de a nu mai apartine - pentru a evita invidia celorlalte femei si cenzura masculina.[8] Aceleasi autoare adauga:Intr-o lume in care mamele sunt realmente „lumea” pentru copilul lor, implicatiile culturale ale identitatii sexuale atarna greu asupra lor, lasandu-si amprenta sub forma unui puternic sentiment de inadecvare. [9]

Cand sentimentul stimei de sine este afectat, echivalentul durerii la nivel fizic este lovitura primita de o bata de baseball in cap.

In acelasi timp, relatia cu partenerul de viata si modul cum femeia se raporteaza la rezultatele activitatii sale sunt aspecte centrale ale stimei de sine.

Cand sentimentul stimei de sine este afectat negativ, intra in actiune la nivel biologic sistemele de aparare mentionate anterior, „lupta sau fugi” (activare simpatica) sau daca acesta este depasit, „inghet” (activare parasimpatica). De aceea, nu este de mirare frecventa cu care se manifesta la femei depresia post partum, cu consecinta considerabila pe care o are aceasta asupra dezvoltarii ulterioare a copilului.

Helena Hargarden si Charlote Sills arata:
Nu ne miram ca a fi mama nu vine cu o presa prea buna - serviciul are standarde imposibile si deloc atractive: fara plata, fara vacante, 24 de ore pe zi, 7 zile pe saptamana, putin sprijin si un considerabil feed-back negativ din partea mediului. [10]
Paradoxal si ironic remarca Helena Hargarden si Charlote Sills, chiar psihoterapia contribuie la cresterea presiunii pe care femeile care devin mame o resimt, ( poate de aici rezerva, consider eu, pe care uneori o au cand e vorba de a merge la psihoterapie); aceleasi autoare arata: Sunt putine referiri in literatura de specialitate care sa tina cont de mama ca o fiinta cu nevoi sexuale, nevoi de implinire profesionala sau de alte aspecte care tin de multiplele roluri pe care le are o femeie in viata ei.[11]
In ultima instanta, intr-un mediu social de tip narcisic (in care imaginea este valorificata si individul este vazut doar in dimensiunea lui utilitarista, adica exista o axare pe a face, pe a performa), care pune accent pe viata profesionala atat de mult incat in fapt iti petreci cea mai mare parte a timpului la serviciu, a fi parinte devine in mod curios ceva secundar. Exista tendinta sa petreci mult mai mult timp la serviciu decat ca parinte in compania copiilor tai care sunt lasati in grija altora. Autoarele mentionate anterior afirma: Societatea noastra patriarhala continua sa fie ambivalenta in a recunoaste nevoile parintilor. Este inca insuficient sprijin in termeni de ingrijire a copilului, maternitate si parentare, servicii specializare de ingrijire adecvata. Oamenii sunt lasati sa se descurce cum pot fara sprijin din partea societatii care sa ofere cadrul necesar, astfel incat copilul sa beneficieze de dezvoltarea unui atasament adecvat in relatia cu parintii lui. [12]

Ce inseamna sa fii un parinte indisponibil? In esenta inseamna sa fii stresat, setat pe modulul de supravietuire: ti-e teama ca nu poti obtine ceea ce doresti, nu esti in siguranta, nu sunt suficienti bani, nu poti obtine ajutor cand ai nevoie etc.

Cel mai important lucru pentru un copil este sa creasca impreuna cu parintii lui, care sunt multumiti de ei insisi si de lumea in care traiesc. Parinti care stiu sa se ocupe de ei insisi, care-si ofera timp pentru a fi cu ei, timp pentru relatia lor, timp cu copiii, timp pentru implinire profesionala.

Ei bine, exact acest lucru s-a intamplat de-a lungul timpului, oamenii au facut tot ce au fost in stare pentru copiii lor si in continuare fac acest lucru. Se spune ca daca parintii au trait pana cand ai implinit varsta de 18 ani si-au facut job-ul: esti in viata si esti adult. Revine fiecaruia dintre noi responsabilitatea de a gasi solutii pentru a fi impacati cu noi insine si cu lumea din jur. Daca exista atata suferinta in lume, ea isi are originea in ceea ce Kohlrieser numeste „legaturi rupte” intre parinti si copii. Si cum spunea cineva: „durerea este un dat, suferinta este optionala”. Putem contribui fiecare la alinarea suferintei proprii, fiind in viata si cautand optiuni.


Note

[1] Mario Salvador, "Intelepciunea creierului subcortical", in Buletin ARAT nr. 13, p. 20
[2] Ibid., p. 18
[3] Ibid., p.18
[4] Irving Yalom, Calaul dragostei, Editura Trei, Bucuresti, 2008, p.126
[5] George Kohlrieser, Solutionarea conflictelor si cresterea performantei, Editura Polirom, Iasi, 2007, p. 125
[6] Ibid., p. 155
[7] Helena Hergarden and Charlotte Sills, Transactional analysis - a relational perspective, Routledge Taylor@Francis Group, p. 98
[8] Ibid., p. 104
[9] Ibid., p. 99
[10] Ibid., p. 100
[11] Ibid., p. 100
[12] Ibid., p. 98

Claudia Buzoianu Cafe Gradiva psihoterapie

Claudia Buzoianu

este psihoterapeut, format in analiza tranzactionala, trainer soft skills.


Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!