Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Absolut tot

marți, 21 noiembrie 2017


Am vizionat recent filmul Everything, Everything (2017, regia Stella Meghie). Este povestea unei adolescente in varsta de 17 ani despre care se crede ca ar suferi de imunodeficienta combinata severa si al carui intreg univers se rezuma la casa in care locuieste.

Aceasta este camera mea favorita. De obicei o ador pentru ca imi pot imagina fereastra disparand, iar eu sa ma aflu afara. Nu imi parasesc niciodata casa. Nu mi-am parasit casa de 17 ani. Daca as iesi afara as muri. Este ca si cum as fi alergica la orice.

everything absolut tot carapacea protectoare aparare autista

O scurta introducere a lumii interioare si a acestei adolescente care se simte prizoniera intr-un paradis artificial, dar singurul care o poate tine in viata. Filmul descrie foarte frumos felul in care se construiesc mecanismele de aparare si rolul pe care il joaca acestea in viata psihica, in special in situatii extreme cum este cea a unei boli incurabile. Daca consideram sistemul imunitar ca un echivalent al corpului pentru invelisul psihic, atunci putem spune ca boala care afecteaza acest sistem este un atac devastator al acestui invelis, lasand tot universul interior fara nici o protectia in fata lumii exterioare care poate ucide.

Sa ne intoarcem insa la povestea lui Maddy. Pe ea o poate ucide absolut orice: aerul, vantul, ceea ce mananca, hainele, dar mai ales o pot ucide oamenii. Ca atare, ea traieste in permanenta inconjurata doar de mama ei, care este doctor si de asistenta care o are in grija. Cel mai bun prieten al lui Maddy este laptopul. El este legatura ei cu lumea de afara. Dar si cu cea din interiorul ei. Maddy are cateva hobby-uri: unul este lectura, citeste foarte multe carti, lasandu-ne sa intelegem ca fuga in fantasma reprezinta un mecanism de aparare central in lumea ei saracita de restrictii si inhibata de pericole. Celalalt hobby este arhitectura, ii place sa construiasca tot felul de spatii. Ceea ce este insa foarte interesant este ca de cate ori construieste un model nou, de fiecare data pune in interiorul lui un singur personaj, si anume un astronaut:
Ma simt ca un astronaut blocat in spatiu. Fiecare zi este la fel. Astazi este ziua mea. Implinesc 18 ani. Ceea ce nu reprezinta nimic aici inauntru.

Ne putem intreba de ce un astronaut. Exista doua elemente care ne atrag atentia si anume faptul ca un astronaut poarta in permanenta un costum care il protejeaza de pericolul lumii exterioare si il ajuta sa ramana in viata, si faptul ca pentru un astronaut spatiul si timpul sunt diluate la nesfarsit. Asadar, iata o identificare cu acest personaj prin pierderea oricarui reper care asigura continuitatea (temporal si spatial), prin stergerea oricaror granite (etape, evenimente de tranzitie) si printr-un sine fals protector (costumul-casa), in egala masura o inchisoare al carui principal deficit este ca impiedica relationarea.

Relatia centrala este cea cu mama ei, o relatie simbiotica, invalidanta din punct de vedere al individuarii si maturizarii emotionale, dar in acelasi timp o relatie goala de sens. O mama perfecta in rutina ei zilnica, dar absenta, deprimata si chiar necunoscuta in povestea ei interioara.

Aceasta este fata pe care pacientii ei o vad de obicei. Putin distanta, putin ingrijorata. Ma intreb daca ei o gasesc reconfortanta.

Casa, construita in mare parte din sticla, reflecta foarte bine trasaturile unei carapace protectoare, ale unei aparari autiste: nimic nu poate patrunde inauntru, nimic nu poate iesi afara. Orice ar traversa aceasta limita ar produce un dezastru. Maddy spune despre camera ei favorita ca a fost construita de mama ei in asa fel incat sa imite perfect lumea de afara (sunete, miros, ambient). Dar exista un lucru care nu poate fi imitat: lumea de afara este vie, cea dinauntru este doar o replica.

Cititi si Un artist autist picteaza emotiile in culori 

In aceasta curgere nesfarsita apare ceva diferit care produce suficient zgomot incat sa fie luat in seama: un om, un baiat care doreste cu insistenta sa afle motivul pentru care Maddy este inchisa in casa. Pentru prima data cineva se intreaba despre ea, despre existenta ei invizibila. Pentru prima data cineva ii spune si altceva decat despre boala ei. Pentru prima data isi doreste sa isi cumpere un pulover de alta culoare decat cele 100 de tricouri albe pe care le avea si care erau iradiate constant.

Cum poate strapunge cineva o carapace construita in zeci de ani? Cum poate cineva capata incredere ca cel care va trece dincolo de carapace nu il va ucide?

Micile evenimente din viata lui Maddy vor deveni curand o amenintare a controlului obsesional exercitat de mama sa si vor determina o reactie dura din partea acesteia. Dar in acelasi timp, pe masura ce adolescenta simte dorinta de a se apropia din ce in ce mai mult de baiat si o data cu el de lumea de afara, ea afla cu stupoare ca exteriorul nu o poate ucide si aceasta descoperire ii trezeste dorinta de a afla sensul existentei ei izolate. Atunci cand era foarte mica, tatal si fratele ei murisera ambii intr-un accident de masina, lasand in urma o sotie si o mama distrusa de durerea insuportabila a pierderii lor. Principalul scop al mamei sale a fost acela de a-si proteja cu orice pret singurul copil ramas. Chiar si cu pretul ruperii lui totale de orice viata fireasca. Ca o incercare de a evada din durerea cumplita produsa de moartea lor si de a evita un doliu care ar fi condus in cele din urma la acceptarea disparitie lor, mama a construit o lume ireala, dar sigura, in care ea si fiica ei erau departe de orice pericol.

Pentru a nu isi pierde si unicul copil ramas, i-a construit un simulacru de viata, imitand pe cat posibil viata reala, dar ratand cu desavarsir bogatia afectiva a acesteia.

Iubirea nu ma poate ucide,
ii spune in cele din urma Maddy mamei sale, ca o interpretare cu efect de reparatie retroactiva a faptul ca nu iubirea uriasa a mamei sale i-a ucis pe sotul si fiul ei, ci doar un accident teribil.

Realitatea psihica va fi mereu structurata in jurul polilor absentei si diferentei; si... oamenii vor fi mereu nevoiti sa ajunga la o intelegere cu ceea ce este interzis si cu ceea ce este imposibil.
Joyce McDougall, in Judith Viorst, Neccesary Losses (1986)

psiholog psihoterapeut Cristina Calarasanu Cafe Gradiva

Cristina Calarasanu

este psihoterapeut si membru fondator al Asociatiei Romane de Psihanaliza a Legaturilor de Grup si Familie.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!