Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Sindromul psihotraumatic: cum ne instrainam de noi insine


La un an* dupa atentatele de la Paris si atacul de la Bataclan**, numeroase victime directe sau indirecte sufera inca de sindrom psihotraumatic. Traducerea literala din engleza care a intrat recent in limbajul actual este cea de sindrom de stres posttraumatic. Este vorba despre repercusiunile psihologice ale evenimentului traumatizant, care nu a fost elaborat si devine obiectul a numeroase cercetari. In contextul in care atentatele teroriste s-au inmultit in Franta, psihologii si psihiatrii acorda o atentie speciala intelegerii lor. Cu atat mai mult, cu cat aceste efecte se manifesta dupa cativa ani.

sindrom psihotraumatic bataclan de stres posttraumatic
Serviciu civil in memoria victimelor in Place de la République, la 15 noiembrie 2015. Sursa: Wikipedia


Sindromul psihotraumatic: cum ne instrainam de noi insine


Din punct de vedere clinic, sindromul psihotraumatic se caracterizeaza printr-o suferinta psihica intensa, care distruge echilibrul personal al unui individ insa, de asemenea, pe cel familial si social. Violenta impactului este de asa natura, incat, pentru multi, exista o dimensiune indicibila, dificila, chiar imposibila pentru a putea fi impartasit cu altcineva. Prietenii si sotii sunt adesea neputinciosi, chiar si atunci cand au fost martorii evenimentului care l-a cauzat.

Dintre victimele care au trecut deja prin astfel de experiente si au reusit sa le controleze exista unele care, prima data, se gandesc ca, ar putea gestiona trauma in acelasi fel. Ele se centreaza pe o sarcina, lucreaza mai mult sau compenseaza stresul cu o activitate sportiva. Insa trauma psihologica si consecintele sale se sustrag acestor tentative de gestionare. Suferinta apare in mod sigur si insidios.

Cititi si Serban Ionescu: De la psihotraumatism la necazurile cotidiene - evolutii teoretice si practice 


Schimbari care apar fara a fi constientizate


Treptat, reperele in privinta altora si a propriei persoane sunt revizuite. Atat la nivel afectiv, cat si la nivelul gandirii, individul afectat resimte schimbari interioare care il instraineaza de ceilalti, adica de el insusi si, adesea, apar modificari pe care nu le constientizeaza de fapt. De multe ori, are loc doar o amanare.

In 1894, fondatorul psihanalizei, Sigmund Freud, vorbea deja despre notiunea de efractie psihica. Ea desemneaza durerea care se impune cu forta in psihism fara nici un avertisment si persista o perioada lunga de timp. Pana de curand, aceasta efractie era considerata doar teoretica, cu alte cuvinte era negata. Ansamblul cercetarilor clinice in privinta traumatismelor psihologice a modificat definitiv aceasta perspectiva. In urma razboaielor, a catastrofelor naturale si a atentatelor a fost acceptat faptul ca acesta efractie este reala. De aici rezulta consecinte concrete asupra vietii cotidiene a persoanei afectate, iar ele sunt observabile. Toleranta la stres scade; relatiile cu ceilalti se modifica in sensul ca acuitatea emotionala conduce la o sensibilizare crescuta; nivelul de oboseala este mai ridicat; relatiile in cadrul mediului familial, profesional si social sunt mai dificile; calitatea somnului se degradeaza.

Adesea, constatam un timp de latenta in timpul caruia ceva rau se instaleaza, insa fara sa se manifeste; pana intr-o zi cand, un eveniment, in general unul minor, ajunge sa rupa acest echilibru precar.

Cititi si Psihanaliza, Sigmund Freud, freudismul si psihanalistii 


Precum marii arşi


In contextul actual in care amenintarea terorista ramane prezenta, persoanele care au suferit o trauma legata de un atentat sufera neincetat alte efractii, deci o retraumatizare. Pentru a le intelege este nevoie sa ne imaginam ca sunt rani profunde, iar cel mai mic contact poate reactiva suferinta. Uneori, suferinta este atat de profunda, incat pare ca nimic nu poate sa o atenueze, cu atat mai putin sa o suprime.

Persoanele traumatizate, convinse ca nimeni nu le poate intelege, au adesea tendinta sa se izoleze. Acest sentiment se explica prin aceea ca, in timpul si dupa evenimentul trauamtizant, apare un fenomen de disociere. Aceasta stare se poate defini ca o spargere interna. In timpul cercetarilor pe care le-am facut pentru a sustine teza consacrata acestui subiect, am ajuns la concluzia revizuirii viziunii negative asupra disocierii care, pana acum, a fost considerata patologica si a fost adesea asociata psihozei.

Ce se intampla in timpul unei disocieri? Relatia cu timpul se schimba, sensul se amplifica, iar uneori forta se multiplica. Este vorba despre o scindare reflexa, destul de obisnuita. Ea ii permite individului sa isi mobilizeze energia asupra functiilor prioritare, neglijandu-le pe celelalte, daca un context inedit sau amenintator o determina. Astfel, disocierea releva un proces de aparare al organismului in sensul primar si biologic al termenului. Ea este de ordin defensiv, protector, adica etimologic se afla “in serviciul” a ceva. De exemplu, disocierea ii permite unui copil sa se concentreze sa invete chiar atunci cand trece printr-o situatie extrema, de pilda, un bombardament in timpul razboiului. Aceasta forma normala a disocierii nu este niciodata evocata de catre cercetatori in psihologie. Cu toate acestea, ea ofera explicatii pentru a intelege mai bine procesele de adaptare la situatii neobisnuite sau de invatare.

Aflati Cat de prezenta este trauma psihica in viata noastra si cum facem fata efectelor ei? 


Capacitatea de a fugi sau de a actiona eficient


Fara indoiala, exemplul de disociere cel mai graitor este cel al parasutistului incepator. Atunci cand se afla in aer intr-un mediu total nou, incepatorul parasutist simte cum corpul si mintea sa se disociaza. Preocupat de conservarea echilibrului sau si urmarind momentul decisiv cand parasuta sa se va deschide, el nu isi mai controleaza miscarile picioarelor si astfel devine incapabil timp de zece secunde. Totusi, este vorba despre o sarcina elementara. Disocierea este o procedura de urgenta care, atunci cand pericolul este moderat permite centrarea asupra esentialului, pentru a fugi sau a actiona eficient. Astfel, devine imposibil sa ne sustragem unei situatii complexe sau sa ne protejam de un pericol iminent. Acest fenomen consuma multa energie intr-un timp scurt si, de asemenea, se dovedeste util si benefic.

Scara imposibila Penrose trauma sindrom de stres posttraumatic
"Scara imposibila" a lui Penrose. Sursa: Wikipedia
Lucrurile se schimba complet atunci cand disocierea devine permanenta. In cazul unui eveniment prea intens, organsimul este tulburat, iar acest proces ia amploare. Intreruperea care este constanta si benefica la inceput se stabilizeaza si induce suferinta. In loc sa furnizeze o supapa, ea il determina pe individ sa se miste ca intr-o spirala, asemanatoare cu scara lui Penrose in care se revine intotdeauna la inceput – acest obiect “imposibil” care a devenit celebru datorita litografiei lui Maurits Cornelis Escher, Urcusul si coborasul. Pe de alta parte, sa observam ca aceasta scara induce o disociere in minte intre logica si efectul optic. Atunci cand starea de disociere se cronicizeaza, apar numeroase dificultati in special la nivelul memoriei. Persoana sufera de amnezie, apare uitarea in cadrul evenimentului traumatizant – apar parti vide – sau momente “albe” care l-au precedat. Pot aparea dificultati in realizarea anumitor sarcini cotidiene.

Cateva idei despre re-gandirea constiintei, disociere si cum poate fi curtat noul in experienta noastra


Nimeni nu este la adapost


Cercetatorii au observat ca doar o parte dintre persoanele expuse la un eveniment violent vor dezvolta un sindrom psihotraumatic. Altii se intreaba daca nu cumva exista anumiti factori predispozanti la acesti indivizi, de exemplu o fragilitate psihologica. Astazi, oamenii de stiinta considera ca, ceea ce conteaza sunt intensitatea si brutalitatea evenimentului pentru persoanele care nu au fost pregatite. Astfel, nimeni nu este in siguranta.

Faptul ca cineva a fost afectat nu este un lucru evident. In general, persoana in cauza nu isi poate aprecia situatia. Apropiatii sunt cei care repereaza schimbarile semnificative. Pe de alta parte, suferinta de pe urma traumatizarii poate aparea mai tarziu, la cateva luni dupa eveniment, chiar dupa mai multi ani. Daca, intr-o zi, apare o indoiala, nu este niciodata prea tarziu pentru a cere un ajutor terapeutic. Sindroamele psihotraumatice se manifesta cu un anumit decalaj si, in acest fel, poate fi evitata dezvoltarea unor obsesii, angoase si preocupari inadecvate.

* La mai bine de doi ani, la aceasta data. (n. ed. rom.)
** Este vorba despre atacurile teroriste coordonate din Paris si suburbia Saint-Denis, de la 13 noiembrie 2015. (n. ed. rom.)

Traducere din limba franceza de Caterina Popescu

The Conversation
Dominique Szepielak, psiholog, Université Paris Nanterre – Université Paris Lumières

Articolul a fost publicat in original de The Conversation. Cititi aici articolul original.

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!