Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Masura suficient de buna a terapiei



Asa cum scriam recent in articolele anterioare, confruntarea cu aspectele de umbra reprezinta un travaliu personal ce, mai devreme sau mai tarziu, trebuie parcurs – si tocmai astfel par a sta lucrurile si in situatia confruntarii cu ceea ce limitele unei terapii sunt.

De unde, oare, aceasta teama, aceasta retinere in asumarea caracterului imprecis, daca nu chiar imperfect, al procesului de terapie?

masura suficient de buna a terapiei psihoterapie pacient

Terapeutul ca facilitator

Da, o terapie nu este doar vindecare, o terapie nu este doar bunastare. „Te lupti mult cu tine”, asa imi spunea cineva despre demersul sau analitic, completand de asemenea ca old habits die hard si ca a fost si la terapii care, ce sa vezi, nu au mers...

Variabilele principale implicate in acest fenomen sunt cele umane, de fiecare parte: ale clientului si ale terapeutului deopotriva, astfel incat este dificil, chiar imposibil a putea reduce intalnirea celor doi la un simplu, desi poate exhaustiv calcul statistic ce sa aiba in vedere "totalitatea" factorilor de predictie si de eroare.

Pana la urma, de ce sa nu recunoastem, oamenii intra in terapie din tot atatea motive pentru care si terapeutii o fac, pasind in aceasta profesie din pozitia pe care ajung sa o ocupe. Si, daca tendinta spre idealizare constituie si ea o parte inevitabila si de la sine inteleasa in procesele transferentiale, atunci cum ramane, totusi, cu simtul realitatii, al acestor limite, naturale de altfel, ale terapiei?

Cine e clientul din terapie? 

Poate ca o discutie interesanta s-ar putea purta, in acest punct, si in jurul dezamagirilor si al asteptarilor, discutie care cred ca ar cuprinde aproape numai intrebari: ce ne determina sa ne inaltam idealuri si din ce le faurim?

Sa fie oare propria noastra tendinta spre desavarsire cea care ne face la a proiecta, pe o bolta a performantelor, obiectivele finale a tot ceea ce intreprindem?

Ce ar insemna pentru noi sa ne apropiem aceste standarde mai mult la nivelul nostru?

Ce s-ar intampla cu noi in absenta lor?

Avand in vedere ca nu exista retete universal valabile, ce anume da adevarata masura a unei terapii?

Sa incercam sa fim terapeuti „suficient de buni” pentru clientii nostri, probabil ca ne-ar sfatui D. W. Winnicott. Si, pana la urma, de ce nu?

Intalnirea sinelui autentic si cadrul vindecator al relatiei terapeutice

Foto: Ilustratie de Nolan Pelletier.


Alexandra Frincu Cafe Gradiva psihologie clinica psihoterapeut

Alexandra Frîncu

este masteranda psihologie clinica si psihoterapeut in formare PEU, pasionata de scris si cercetare.

Toate articolele acestui autor

7 comentarii

  1. Daaa, dar fara considerarea valorilor supraeului nu prea e posibila insertia sociala si n-ar fi exclus ca dificultatile analizei aplicate sa se exprime si prin lupta pe care pare s-o dea pentru a-si concilia scepticismul funciar cu idealuri defective de mediocritate. Pentru cine si-n ce conditii "suficient de bun" e suficient, nu prea e clar, ca altfel pretindem respectarea regulilor si a bunelor practici in ratiunea lor cea mai inalta. Cu atat mai mult n-a formulat-o Winnicott ca pe un considerent de principiu, nici macar ca pe-o concluzie asa cum le este urmasilor lui mai comod s-o preia; e doar o reprezentare alaturi de multe altele, o metafora cladita pe un sistem de valori consistent(e), in asa masura incat, parafrazand, am putea spune ca pentru a ti-o permite trebuie ca mai intai sa fii Winnicott.

    RăspundețiȘtergere
  2. Vorbiți de inserție socială - la ce anume vă referiți cu aceasta în raport cu subiectul articolului? De asemenea, relativitatea lui "suficient de bun" apare tocmai în ideea relativității procesului terapeutic și nici pe departe nu pare a fi folosită formula altfel decât pentru a scoate în evidență, metaforic, cele exprimate privind sus-menționata relativitate. Cât privește comoditatea preluării, sub formă parafrazată, a formulei lui Winnicott, pare a fi făcută întocmai în sensul unei reprezentări, ori fiecare știe prea bine ce forme diferite și "personalizate" iau reprezentările

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Uitați cum văd eu legătura cu subiectul articolului: pacientului actual, spre deosebire de pacientului lui Winnicott, îi trebuie un model mai clar al lui ”suficient de bun”, centrat mai mult pe ceea ce poate face terapeutul, pe obligațiile și răspunderea care-i revin decât pe învestirea lui necondiționată, în calitate de depozitar al unei științe inaccesibile celorlalți. O fi rămas pacientul același din punct de vedere al modelului fantasmelor și angoaselor fundamentale, cu polii ușor modificați, dar modul cum a evoluat societatea l-a făcut un pic cam revendicativ în privința tratamentului pe care-l așteaptă, ceea ce s-ar putea să contrazică gustul tradițional al specialistului în sănătate care consideră că știe el mai bine ce-i trebuie pacientului. De când locul excentricului pacient burghez, sau dimpotrivă, al mizerabilului pacient din medii precare ce putea fi ușor tratat de obiect, pentru că nu prea conta ca ființă umană, a fost luat de corporatistul nevrozat care poate să suporte costurile psihoterapiilor, dar pe care l-a învățat facebook-ul că are niște drepturi civile, sensul ”relativității” procesului terapeutic a suferit și el mutații, astfel că se cere un efort sporit de integrare și din partea acestor profesii care s-au cam dezvoltat ca ”stat în stat”, poate nevoit de faptul că statul le-a neglijat. Tot văd exprimată temerea că oamenii așteaptă soluții ”de-a gata” și nu se duc la psihoterapie pentru că nu-și asumă responsabilitatea propriei schimbări, eu zic din contră, că ei n-au încredere că diversele orientări s-au adaptat suficient și le oferă suficiente garanții pentru afirmarea deplină a personalității, în condiții de responsabilitate reciprocă. Cine și când și cum ar răspunde, de exemplu, la cele mai simple întrebări pe care le ridică textul de mai sus: ”Ce înseamnă suficient de bun?” „Cine decide că e sau nu suficient de bun?” ”Și dacă n-a fost suficient de bun, răspunde în vreun fel?” ”Îmi oferă mie legile profesiei ăsteia vreo îndreptare și în ce condiții?” Și multe altele... de la cele mai generale, cum sunt cele legate de servituțile obligației de discreție atât de ușor transgresate, că doar fiecare merită o mică frustrare de genul privirii lămurite pe care ți-o aruncă colegul terapeutului când dai să intri sau ieși de pe ușa cabinetului, până la cele mai particulare și juridicizate. Apropo de protecția datelor, spune vreun terapeut ce face cu ele, cum le stochează, cine are acces la ele, cum le distruge, cui le împărtășește, cere acordul să se ducă cu ele măcar și în supervizare, sau presupune că odată ce-ai ajuns acolo ai consimțit să-ți lași la ușă atributele și protecția intimității? Veți spune că astea-s de discutat, ca și cum psihanaliza insistă să le privească în continuare ca pe niște cereri ce țin de domeniul închipuirii, cu toată consacrarea lor universală. Vorba cuiva : vezi să nu ai ocazia celui mai nasol tratament din viața ta, a celui mai rău părinte și celei mai traumatizante relații! Asta așa, c-a să-și atingă tratamentul scopul, s-ajungi s-o apreciezi pe-aia de care te-ai dus să te plângi! La cine?

      Ștergere
    2. Interesati-va mai indeaproape ce inseamna "suficient de bun". E un concept specific al lui Winnicott, nu asa, o vorba. Dv. ati comentat si mai jos?

      Ștergere
  3. Intamplarea face ca insusi Winnicott sa fi fost victima indiscretiei psihanalistului sau, care era cam gura-sparta si in convorbirile cu confratii, i-a denuntat impotenta din timpul primului mariaj.

    Ceea ce probabil nu l-a impiedicat pe Winnicott sa se creada "suficient de bun", si poate chiar i-a intarit conceptul ; si "victimă" e un fel de-a spune,  provenit dintr-o învestire de obiect narcisic-paranoida in care celalalt "ne face" - pe noi/noua.

    Asa ca cine esti tu, pacient obscur si defensiv din marea natie corporatista, sa pretinzi nuș' ce politețuri din partea terapeutului, daca nu-ntelegi ca si la un banal botez se sta gol in fata lumii?
    Si vreun Winnicott de-ai fi, ar trebui sa stii ca toate astea au un rost in taina unui transfer care se rostogoleste pentru a inchega si bandaja o intreaga retea fantasmatica. Ca daca si Strachey s-ar fi lasat imbrobodit de mediocritatea unui prescript de  devotament prost inteles, nu stiu cum mai recuperam astazi piese valoroase pentru acest puzzle personal al omului Winnicott, pe edificiul caruia s-a putut inalta monumentala sa opera.

    uite ca vorbiram de el, dragutul, ca-l aniversaram zilele acestea.



    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Se pare ca l-ati rasfoit un pic pe Wikinnicott. Nu reiese insa nici de pe Wikipedia ca analistul sau James Strachey l-ar fi "denuntat" pe DWW (ci a discutat cazul cu sotia si colaboratoarea sa apropiata, Alix - sigur, si asta e de pus sub semnul intrebarii; dar totusi nu a fost un "denunt" al unei "guri sparte" catre "confrati"). Dar poate ca ar fi interesant pentru dv. sa va intariti cunostintele despre conceptul "good-enough" (mother, parent) al lui Winnicott, daca tot v-a retinut atentia - un concept foarte important, meritand mai mult de o ironie de un gust indoielnic.

      Ștergere
  4. Ăsta e cusurul dumneavoastră : nu aveți umor deloc! :))

    RăspundețiȘtergere

Atentie, se interpreteaza!