Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Cine își amintește când și-a dat seama prima dată că urmează să moară?


Cine își amintește când și-a dat seama pentru prima dată că urmează să moară? Cu această întrebare își deschide filosoful Stephen Cave prezentarea susținută în cadrul TEDxBratislava, discurs în care vorbește despre acel moment în care fiecare dintre noi ajunge să realizeze faptul că se află în posesia unei vieți finite, la al cărei capăt de lungime imprecisă se află ea, răbdătoare, așteptând: propria mortalitate.

Moartea filosoful Stephen Cave TED conferinta

Conștientizarea inviduală a acelei senzații că, dincolo de toate, neantul așteaptă face parte din evoluția conștiinței de sine a umanității, alături de sesizarea dimensiunii propriului sine și a timpului însuși – un „blestem”, îl numește filosoful Stephen Cave, un „preț” ce trebuie plătit pentru această capacitate de a fi „la curent” cu propria prezență în lume.

Citiţi şi A aduce moartea fara Moarte in discutie

Se face astfel că începem și să ne căutăm căi de scăpare din fața acestei angoase, chiar dacă a scăpa presupune aderarea la o serie de concepții greșite și moduri prin care interpretăm lucrurile; pentru că, afirmă filosoful, suntem atât de îngroziți încât suntem dispuși să credem aproape orice poveste care ne va spune că, sub o formă sau alta, putem trăi veșnic.

Din această nevoie se dezvoltă un veritabil exchange existențial, în cadrul căruia ne oferim pe noi înșine (credințe, comportamente, speranțe – și iluzii, bineînțeles) în schimbul oricărui sistem de valori care promite imortalitatea sub o anumită formă. Numai că aceste forme de imortalitate și sisteme de valori construite pe seama ei nu sunt decât niște... povești – narațiuni pe care ni le spunem unii altora și nouă înșine de mii de ani, ale căror variațiuni se repetă de-a lungul timpului și se adaptează vremurilor cărora le aparține, dar care pot fi reduse la nici mai mult nici mai puțin decât patru forme de bază.


Prima poveste este cea a existenței unei licori, a unui elixir care promite viața veșnică pentru norocosul ce-o va fi descoperit. Această fântână cu apa vie a imortalității a fost transpusă și adaptată de-a lungul timpului și al pământului, inspirând de la știința antică alchimică până la medicina modernă a hormonilor, ingineriei genetice și celulară stem.

Dar pariind totul pe ideea găsirii elixirului și a rămâne în viață pentru totdeauna este o strategie riscantă, atenționează Stephen Cave; astfel că umanitatea și-a făcut un plan de rezervă, un plan B al... învierii, desigur. Și nu întâmplător. Nenorocul de a nu găsi sursa vieții veșnice este asigurat de o a doua șansă a credinței într-un ciclu viață-moarte-viață ce străbate ideile oricărui sistem religios, ajungând până în miezul științelor (prin ideea de criogenie).

Credința într-o entitate supraordonată spiritual și atotputernică și credința într-o știință la fel de potentă sunt de fapt una și aceeași speranță, ce poate fi reinventată și adaptată chiar și pentru aceia mai sceptici ce resping capacitățile „supra” ale corporalității, astfel că aceștia dau glas și formă celei de-a treia formă a poveștii imortalității, anume celei spirituale. Corpul nu este decât corp – sau chiar mai mult de-atât –, este spirit. Și în acest caz, indiferent că această formă imaterială și nemuritoare este capacitatea sufletească a fiecăruia or, după caz (și timpuri) posibilitatea conștientă de „încărcare-descărcare” a acesteia într-un soft digital, este vorba de fapt de aceeași variațiune existențială compensatorie.

Citiţi şi Cu moartea pe moarte calcand

Desigur, există și agnostici ce se dezic cu totul de posibilitatea oricărei forme de conținut corporal sau spiritual al omului, aderând mai degrabă la cea de-a patra variațiune, anume cea credinței că singurul mod în care putem supraviețui și dăinui în fața morții și chiar și a trecerii timpului este moștenirea pe care o lăsăm în urma noastră. Ecoul pe care îl lăsăm în lume, fie că ia forma faimei și celebrității (cu atât mai facile în epoca digitală), fie cea a biologiei (spre exemplu, copiii) sau a aderării la un „ceva mai mare”, la a fi parte dintr-un întreg cu care să ne identificăm – subtextul este același: trăim etern atâta vreme cât mai există cineva să-și amintească de noi, să ne pronunțe numele.

Adevărul, deci, oricât de tare încercăm să fugim de el și să-l rescriem, este totuși invariabil unul singur: suntem muritori, o știm și ne temem de aceasta, de necunoscutul de dincolo de noi. Iar a ne închina la imaginea unui dumnezeu autotputernic sau la cea a unui savant atotștiutor nu ține cont nici de raționalitate, nici de claritatea dovezilor pro sau contra ce ne pot fi prezentate.

Mai degrabă, ne spune cu îngăduință Stephen Cave, credem aceste povești pentru că suntem înclinați să credem în ele, și tindem să credem în ele pentru că ne este atât de frică de moarte.

Iar a ști că moartea este naturală și – paradoxal? – parte a procesului vieții nu ne este de nici un folos. Pe oricât de naturală ar fi frica de moarte, ea nu este rațională (Epicur), astfel că nu ne oferă nici o consolare să știm că aceasta ne este soarta; la ce bun să știm că „moartea nu reprezintă nimic pentru noi, pentru că atât cât noi suntem, moartea nu vine, iar când moartea vine, noi nu suntem”, când tot ceea ce simțim nu este decât angoasă, groază, panică?

Cave însuși admite aceasta – și mai ales că nu ne rămân prea multe de făcut, dată fiind situația... Dar, cu toate că nu ne putem opune morții, putem să nu ne opunem vieții din noi. Dacă tot nu vom fi acolo când propria noastră moarte va veni, atunci cel puțin să facem tot ce ne stă în putință pentru a fi aici, prezenți întru viață. Și, asemănând viața cu o carte, Cave ne îndeamnă: nu are nici un sens să îți fie frică de ceea ce este în afara acestor coperți (fie înainte de naștere sau după moarte). Și nu trebuie să te preocupe cât de lungă este cartea (...) – singurul lucru care contează este să te asiguri că va fi o poveste bună.

Un principiu hedonist, poate un pic „prea mult”, ar spune unele voci. Dar ce-avem de pierdut și ce-avem de câștigat? Poate că este tocmai genul de măsură pe potriva disperării timpurilor – a trăi și a muri nu sunt lucruri simple...

Citiţi şi Managementul terorii: sens, existență și mortalitate în conștiința umană 

Foto: Adrien Olichon de la Pexels

Alexandra Frincu Cafe Gradiva psihologie clinica psihoterapeut

Alexandra Frîncu

este psiholog clinician, consilier psihologic și formator acreditat. A fondat proiectul Cronica de psihologie din dorința de a apropia mai mult dimensiunea teoretică de cea practică a psihologiei.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

Comentaţi la obiect, arătându-le preopinenţilor curtoazie şi respect. Nu sunt publicate comentariile injurioase, calomnioase şi de trolling. Ironia e admisă ca spirit, nu ca gratuitate. Semnătura e utilă şi un semn apreciat de politeţe.

Atentie, se interpreteaza!