Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Confruntarea cu părinţii, parte a procesului de vindecare a copilului interior?


Ipoteză: Rana este în noi și nu în celălalt.

Ca parte a procesului de vindecare a copilului interior și de reconciliere cu proprii părinți, terapeuta Isabelle Filliozat vorbește despre etapa în care clienții sunt încurajați să-și confrunte părinții, să discute cu aceștia despre rănile ce le-au fost provocate și să caute să-și repare relația. Cu toate că admite și atrage în mod explicit și repetat atenția asupra necesității de asumare a propriului travaliu de vindecare, îndemnul de a se insista și chiar persevera, cumva în ciuda nereceptivității din partea părintelui, ridică totuși câteva întrebări.

În ce măsură se poate vorbi de vindecare interioară atâta vreme cât mai există încă această nevoie de validare, chiar răscumpărare (pe care autoarea de asemenea o aduce în discuție)? Chestiunea nu devine, astfel, una ierarhică, în care părinții se fac vinovați de o pagubă pe care trebuie să și-o asume și astfel să fie dispuși să plătească niște daune produse pentru a fi absolviți?

terapie copii parinti copil interior

Cum influenteaza valorile culturale ale parintilor temperamentul copiilor

Nu ar fi mai degrabă vorba despre o reparație la nivel reprezentațional? În fond, suferim din cauza dezamăgirilor și a neîntrunirii așteptărilor – părinții ideali pe care ni-i proiectăm nu există și este tocmai această imagine interioară cea care necesită ajustări astfel încât să ajungă la un consens cu imaginea reală a oamenilor ce ne-au dat viață.

Isabelle Filliozat, Te iubesc, te detest, Editura Trei

Care este, de fapt, măsura autonomiei unui copil care și la vârsta adultă are nevoie ca părintele să-și facă mea culpa pentru a-și putea asuma (copilul devenit adult, adică) responsabilitatea propriei vieți? Nu este oare acesta un act prin care se cere o nouă permisiune de a exista și altfel decât în intricație cu părinții?

Iar dacă ar fi să vorbim despre iertare și despre o supraordonare morală din acest punct de vedere, atunci poate că la fel de bine ar trebui să ne facem și noi înșine mea culpa că... n-am știut să ne alegem mai bine părinții?!

Absurd. Pentru că terapia nu este un proces de judecată, ci un proces de explorare, de cunoaștere și de dezvoltare interioară, de vindecare și reparație proprie, ci nu a celuilalt:
Travaliul la care ne supunem nu are drept scop evoluția părinților a membrilor familiei, [ci] realizăm acest travaliu pentru a nu mai suferi, (...) pentru a învăța să ne iubim pe noi înșine, pentru a fi liberi să trăim cu vrem. (Chantal Rialland)

Sindromul de aniversare si loialitatea familiala invizibila. Vocabular de psihogenealogie

Unde începe și unde se termină responsabilitatea față de propriile procese de vindecare și autonomie a sinelui? Care sunt limitele până la care se poate merge într-o astfel de problematică? Cumva știm că acolo unde începe libertatea celuilalt se termină a noastră și nu avem prea mari dificultăți în a accepta și respecta acest fapt în contexte sociale ample. Așadar, cum de ne este atât de greu să aplicăm acest precept și regulilor de viață familială?

Respectul de sine al clientului și respectarea limitelor celuilalt (ale părintelui) devin problematici acute atunci când cel dintâi, copilul, este confruntat mai degrabă cu alegerea celui din urmă, părintele, de a respinge confruntarea cu propriile greșeli. Dar nu este, oare, și neasumarea un drept? Nu este, oare, fiecare liber să nu-și cerceteze, elaboreze și vindece propriile răni interioare?

Tot Isabelle Filliozat ne oferă răspunsul:
când suntem apropiați de copilul din noi, auzim cu mai multă ușurință copilul din interiorul celuilalt. 
Pentru că, așa cum facem apel la empatie pentru a înțelege că părinții noștri au fost și ei copii și sunt oameni ce-și poartă proprile răni emoționale, tot la empatie putem face apel pentru a le înțelege limitele, blocajele, refuzul lor de a se confrunta cu acestea.

Astfel, cum nu este datoria copilului să-și vindece părintele, de ce ar fi datoria părintelui să-și elibereze copilul, devreme ce punctul de pornire este cel a asumării unui raport de tip adult-adult, autonom, a doi indivizi distincți? Dacă nu, ar trebui să admitem, fără a le mai îndulci, atât dependența copilului de părinte pentru a se putea construi pe sine ca identitate și individualitate, cât și raportul ierarhic dintre aceștia – natural, de altfel, dacă ar fi să privim lucrurile prin prisma descendenței și a emergenței vieții.

Pentru că, dacă avem „pretenția” de a ne considera invidizi maturi, responsabili și asumați, atunci, alături de dreptul de a fi considerați astfel și tratați ca atare ar trebui să avem și obligația de a-i măsura și pe ceilalți conform acelorași „standarde”, chiar și – sau mai ales! – părinți.

Există limite ale dreptului celorlalți asupra noastră, o limită între sine și ceilalți,
spune Anne Ancelin Schützenberger...

Copil de inlocuire, repetitii si dolii patologice de-a lungul generatiilor

Bibliografie


Foto: Daria Tumanova pe Unsplash

Alexandra Frincu Cafe Gradiva psihologie clinica psihoterapeut

Alexandra Frîncu

este psiholog clinician, consilier psihologic și formator acreditat. A fondat proiectul Cronica de psihologie din dorința de a apropia mai mult dimensiunea teoretică de cea practică a psihologiei.

Toate articolele acestui autor

Un comentariu

  1. In teorie si prin deductie logica ar fi perfect valid si acceptabil ca, copilul sa caute in primul rand sa se vindece pe sine si sa acorde mai putina atentie coportamentului parintelui. In practica insa, copilul ajunge sa se vindece iar prin vindecare devine mai constient si ajunge sa isi ceara drepturile, lucru care este perfect normal si sanatos. Inseamna ca terapia a functionat. Parintele in schimb nu a avut parte de terapie si opene rezistenta in a schimba dinamica relatiei cu copilul tocmai datorita ranilor de care nu e constient. Totusi, copilul nu isi poate nega dreprurile si sa continue aceesi relatie defectuasa care in trecut i-a produs traume.
    Reconcilierea aceasta este destul de dificila si de lunga durata si nu poate fi redusa la simple deductii logice.

    RăspundețiȘtergere

Comentaţi la obiect, arătându-le preopinenţilor curtoazie şi respect. Nu sunt publicate comentariile injurioase, calomnioase şi de trolling. Ironia e admisă ca spirit, nu ca gratuitate. Semnătura e utilă şi un semn apreciat de politeţe.

Atentie, se interpreteaza!