Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Mă exasperează! Copilul e cu capul în nori. Cum comunici cu el (când staţi mult în casă)


Nouă, părinților, ne place să vorbim. Dacă fetițele reușesc, de bine de rău, să ne asculte discursurile, băieților le vine foarte greu. Nu că ar fi mai puțin inteligenți, dar zona verbală din creierul lor se dezvoltă mai târziu decât la fete. Creierul lor e ocupat să creeze alte rețele de neuroni în sistemul nervos central, care reglează mișcarea, controlul corpului. Obișnuit cu expozeurile noastre interminabile, după câteva cuvinte, băiatul nu ne mai ascultă! Dacă ridicăm tonul, se retrage în „cochilia” lui și nimic nu-l mai atinge… devine impenetrabil la orice.

Isabelle Filliozat parentaj parenting copil

Confruntarea cu părinţii, parte a procesului de vindecare a copilului interior?

Totuși, dacă îl atingeți, îi puteți capta atenția. Părinții au uneori impresia că menirea lor este să dea ordine și să pună lucrurile în mișcare: Ați numărat vreodată câte ordine a auzit fiul vostru pe parcursul unei zile? Când dau ordine, părinții au în general intenții bune. „Trebuie să le spun ce să facă…”. Dar copiii înțeleg atunci, printre rânduri, că nu sunt în stare să știe singuri ce au de făcut… au impresia că nu sunt în stare de nimic, că nu-și pot asuma nicio răspundere, se simt descurajați.


În cazuri speciale, copilul trebuie să se supună, firește. Dar, în afară de aceste situații extreme, ordinele sunt contraproductive. Să nu uităm că între șapte și zece ani, copiilor le plac regulile și să le place să-și facă treaba cât mai bine! De ce să-i stârnim atunci să se revolte? Ca să nu pară că-și neglijează îndatoririle, părinții au uneori tendința să le țină adevărate prelegeri copiilor.

Vrem ca ei „să înțeleagă”. Numai că valurile de cuvinte îi îneacă pe copii, care nu le mai ascultă.


Parenting: Cum sa iti pastrezi calmul ca parinte?

Părintele încearcă atunci să dea vina pe copil, ca să „înțeleagă că a greșit”. Plictisit, în cel mai bun caz, copilului i se va face rușine, iar rușinea nu are decât rareori darul să motiveze pe cineva. Obiectivul unui părinte nu este ca un copil să se simtă vinovat, ci să învețe. Atunci când îi îndreptăm atenția spre un anumit lucru, fără să-l obligăm sau să-l constrângem să facă acel lucru, fără să vorbim prea mult, îl incităm pe copil să-și mobilizeze lobul frontal. Creierul lui secretă dopamină, hormonul motivației, al acțiunii voluntare. La fel ca ocitocina, acest hormon diminuează stresul și inhibă sistemele responsabile de teamă și furie.

Nu este de ajuns să-i spunem doar o dată să-și pună încălțările la loc sau să se gândească să-și ia echipamentul de sport… aveți răbdare însă!


Mama din imaginea de mai sus gândește astfel:
Ca să fiu mai eficientă și mai calmă, eu mă exprim în puține cuvinte! Cel mai adesea, mă mulțumesc să rostesc un singur cuvânt, pe care îl spun pe un ton neutru, doar ca să-i îndrept atenția spre el. „Duș”, „lumina”… e de ajuns cât să-i permit copilului să-și mobilizeze lobul frontal.

Prima lectie de parenting

Fragment din cartea Mă exasperează! Cum să înțelegem ce se petrece în creierul copilului între 6 și 11ani de Isabelle Filliozat, cu desene de Anouk Dubois (Editura Trei, 2020)

Foto: Picsea pe Unsplash

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

Comentaţi la obiect, arătându-le preopinenţilor curtoazie şi respect. Nu sunt publicate comentariile injurioase, calomnioase şi de trolling. Ironia e admisă ca spirit, nu ca gratuitate. Semnătura e utilă şi un semn apreciat de politeţe.

Atentie, se interpreteaza!