Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Carnalitatea mortii


Ce dezvrajire mai mare poate fi decat privirea unui cadavru? Péter Esterházy, in Verbele auxiliare ale inimii (scrisoare de anunt al mortii mamei lui), vorbeste despre o dezvrajire suprema (cu pierderi reale si simbolice).
Daca in ziua inmormantarii ar fi vorba doar de inmormantare, atunci ar mai exista o sansa si nu s-ar mai intampla precum se intampla: adica cineva cu bratele ridicate printr-un nor de miresme sa se uite uimit indarat pe sub propria subsuoara, jelindu-si propria neputinta, groaznica singuratate, cruzimea oamenilor, cruzimea lui Dumnezeu, inexistenta lui Dumnezeu.

Carnalitatea morţii Péter Esterházy dezvrajire

A fi dezvrajit inseamna a decide sa traiesti fara emotie si a nu mai astepta nimic. (Jacques Cain, Brigitte Anselme, Ieri dimineata luna a disparut, Scurt tratat de dezvrajire).

“Nu prea văd cine altcineva decât Robert Redeker să poată continua astăzi lucrarea intelectuală de dezvrăjire a lumii pe linia unui Max Weber, Freud sau Raymond Aron.” >>> Roland Jacquard, “Robert Redeker, înmormântarea unui mit”

Daca gandim ca dezvrajirea apartine taramului ratiunii pure, fara pic de afect, atunci dezvrajirea este moartea. Moartea reala sau simbolica. Toti trecem prin morti simbolice cand nu mai gandim magic, cand trecem de la indragostire (idealizare) la iubire matura in relatii, cand nu mai speram la schimbarea a ceea ce nu se poate schimba. Speranta este cel mai mare dusman al dezvrajirii. Dezvrajirea este o dez-idealizare. In speranta este Vraja. Avem nevoie de dezvrajire. Dezvrajirea inseamna maturizare.

Redarea unui eveniment contine in sine o moarte simbolica. Este redarea la fel de adevarata ca emotia prima din eveniment? Este retrairea vie?

Repovestirea este o retraire “a trai inseamna a retrai”.
A trai inseamna a fi aici, in aceasta clipa. O clipa pe care n-o putem prinde decat printr-un procedeu asemanator cu cel ce cuprinde o insiruire de fotografii. Ma uit la poza, la poza cuiva care mi-e foarte drag. Poza a fost facuta in urma cu cateva zile, poate chiar ieri. Il vad cu surasul sau fericit si emotionat, si pot sa imi imaginez ce s-a petrecut in clipa aceea, atat in sufletul lui, cat si in al meu. Am putea spune ca am fixat acel moment de placere. Dar, cand privesc cliseul, celalalt nu mai este realmente acolo, el este departe pe un drum cu un al treilea, iar ceea ce vad nu este placerea clipei petrecute, caci ea a disparut, ci doar ruptura, despartirea, lipsa si gelozia. Cum sa privesti imaginea unei absente fara sa fii coplesit de absenta mai mult decat de imagine? (Péter Esterházy, ibid., p. 89).
Speranta ar fi , de altfel, cel mai sigur mijloc de a face viata de netrait. Sa amani posibilitatea de a trai pentru mai tarziu la care nu vei ajunge niciodata. Speranta este acea goana inutila, ca un miraj in plin desert, pe care nimeni nu il atinge niciodata. Nu traim cu adevarat decat in prezent, intre amintiri si viitor. E ca si cum disperarea ar fi mai aproape de fericire. (ibid., p. 83)

Conflictul estetic in Moartea la Venetia

Aceeasi idee despre diferenta dintre trait si redarea “traitului” o are si Péter Esterházy in Jurnalul pancreasului, unde isi descrie viata de dupa diagnosticarea cu o maladie fatala. Insasi punerea pe hartie este o re-traire o re-facere a realului trait.
La mine se pare ca si realitatea ar fi o fictiune. [...] Caci in opera artistul se intrupeaza cu o masca, dar in aceste scrieri, mai cu seama in cele care nu sunt sortite publicarii, el apare in adevarata lui realitate. Ma indoiesc. Am impresia ca “adevarata realitate” nici nu exista.“

In pofida dezvrajirii putem sa traim cu emotie?

Dezvrajirea apare in toata splendoarea ei cand exista diagnostice grele. Si totusi, Péter Esterházy se imprieteneste cu boala, pe care o personifica, o ia in posesie. Sa fie oare o neagare a mortii? Sa fie oare tot gandire magica: “daca ma imprietenesc cu tine nu voi mai muri vreodata?”
Oncoidila: ma asez la soare, sorbindu-mi increzator ceaiul hepatic. Bronzandu-ma pe burta, cu fata la soare, cu ochii inchisi. Intr-o clipa se starneste un vanticel viguros, aud pacanitul frunzelor toamnei pe caldaram. Soarele ma mangiie caldut. Daca m-ar vedea cineva, ar vedea un om satisfacut. Dar nu ma vede nimeni, nimeni. M-am asezat din nou la soare. De ce? Findca e placut. In chip de odihna, dintr-o usoara lene, pentru desfatare. Nu vad nimic rau in asta.

Cititi despre Gandire magica si gandire critica

Bibliografie


Foto: Marco De Waal pe Unsplash

psiholog psihoterapeut Cristiana Alexandra Levitchi Cafe Gradiva

Cristiana Alexandra Levitchi

este psihoterapeut, psiholog clinician, facilitator constelatii. "Sunt om si nimic din ce e omenesc nu-mi este strain" - vorba lui Terentiu a devenit motto-ul sau.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

Comentaţi la obiect, arătându-le preopinenţilor curtoazie şi respect. Nu sunt publicate comentariile injurioase, calomnioase şi de trolling. Ironia e admisă ca spirit, nu ca gratuitate. Semnătura e utilă şi un semn apreciat de politeţe.

Atentie, se interpreteaza!