Ultima ora

Viata lumii

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Pe cărările inimii, scene de viaţă dintr-o psihoterapie psihanalitică


Cum ar alege un pictor să picteze peisaje: ce culori ar folosi, ce tente, ce perspective? Dar un istoric: ar putea el rescrie istoria unei ţări, a unei perioade? Probabil că nu. Sau poate doar în imaginaţia sa.

Avem o carte, Peisaje interioare. Rescrierea istoriei emoţionale prin psihoterapie psihanalitică de psihanalistul Corneliu Irimia, care ne propune rescrierea istoriei emoţionale, a peisajelor noastre interioare. Incitantă încă din titlu.

S-o însoţim pe Alina, acum în al treilea an de psihoterapie psihanalitică.

Peisaje interioare psihoterapie psihanalitica Editura Trei

Are 30 de ani. Ea a devenit, acum, capabilă să pună în cuvinte relaţia cu propria mamă care, se pare, împreună cu absenţa tatălui, i-au marcat relaţiile de iubire de mai târziu, aşa cum le va surprinde ea în succesiunea şedinţelor de terapie.
Terapeutul o va însoţi, revelându-şi gândurile în faţa cititorului la fiecare şedinţă în parte. (p. 11)

De la nevoia de control a partenerului, ea evoluează treptat, ajungând la dorinţa şi capacitatea de a lăsa viaţa să curgă în ritmul natural. Terapia Alinei poate fi terapia oricăruia dintre noi, care alege culorile iubirii, a bucuriei de a trăi, pentru redesenarea noastră interioară.

Prin intermediul psihoterapiei
putem deveni mai puternici decât ceea ce ne-a rănit, putem începe să avem un eu mai puternic decât anxietatea ce tot vrea să ne copleşească (p. 31).

Pentru o perioadă de timp Alina şi-a ascuns agresivitatea în spatele diverselor măşti sociale, construite cu grijă, şi-a camuflat rănile psihice neînchise. Nu voia să se dezvăluie sau nu putea, din cauza ruşinii, a stimei de sine scăzute?
Nu pot să vorbesc despre asta, este prea greu, niciodată! Sau, mă rog, nu acum!
La ce bun, nimic nu mai poate fi schimbat! (id.)

Apoi realizează cât de bine s-ar simţi prin eliberarea energiei utilizate pentru a construi apărări; pentru ea este un gând creator de energie benefică.
  
Psihoterapie psihanalitică: ce este ea

Alina trăieşte încă din pântecele mamei o durere de adult, durerea mamei sale atunci când se desparte de tatăl ei, apoi doliul patern. Călătoria vieţii sale începe sub semnul durerii. Din loialitate familială continuă să trăiască în suferinţă alături de mamă, mult timp după ce doliul propriu se termină.
Nu mai ştiu în ce moment am avut revelaţia faptului că eu sufăr pentru mama, pentru ceva ce nu este al meu. În liceu eram, probabil.
Mama a acceptat, a ales chiar să fie victima infinită a primei şi ultimei ei iubiri. Uite cât sufăr, părea să strige ea, pe tăcute. Şi eu n-am avut ce face, m-am alăturat ei: uite cât suferim noi două, ce deosebite, ce nobile suntem. (pp. 33, 34)

Acel „eu n-am avut ce face”, care marchează primele etape ale unei psihoterapii...

Încearcă să-şi personifice iubitul ideal, sa-l despartă de imaginea tatălui, şi este încă sub raţiunea lui „a trebui“.
Trebuie să mă îndrăgostesc. Iubirea mă va salva...
de o familie bolnavă. Alina a trăit povestea unui copil şi respectiv a adolescentului împovărat de o relaţie bolnavă: a fost folosită de părinţi pentru a păstra faţada unei căsătorii. Mă gândesc câţi dintre voi, dragii mei cititori, vă veţi regăsi în aceste circumstanţe.

Pentru Alina iubirea înseamnă predictibilitate, „ziduri” înalte şi fortificate, căldură, veselie. Mai înseamnă dorinţa de a pleca ea prima din relaţie, nu iubitul ei. Exclude orice fel de compromis şi preferă în schimb să fie singură, cu suferinţa ei, chiar dacă aceasta înseamnă să se întoarcă din nou la singurătate. Suferinţa îi este familiară, este primul sentiment trăit, încă din viaţa intrauterină.
Am trăit cu o mamă care a visat, mereu, la altul. Eu voiam să o vindec pentru doliul după tata, dar am făcut o greşeală de doliu: plânsul mamei era după primul iubit. Această iubire a fost scheletul din dulap al casei mele. Oricum, dacă scheletul se afla în casa unor zombi - aşa cum erau părinţii mei - scheletul din dulap are mari şanse să treacă neobservat (p. 38).
Acest „schelet din dulap” este o temă cu care ne vom mai întâlni pe parcursul cărţii, de fiecare dată cu alte semnificaţii.

Descoperirea Alinei, faptul că mama nu a făcut cele mai bune alegeri personale,
pentru că nu se considera suficient de bună sau demnă pentru a avea, doar pentru ea, ceva preţios (id.),
îi explică neliniştile, lipsa de confort emoţional, slăbiciunea, timiditatea, inferioritatea:
Este prima oară când pot defini ce simt: seara, când sunt singură, acasă, mă văd ca o frunză în vânt, ca o fiinţă fără fundaţie sigură. Un lucru este clar. Această stare este legată de tata, de mesajul fără cuvinte al plecărilor lui frecvente. Parcă îmi spunea: „nu eşti valoroasă, nu am de ce să stau lângă tine; alte lucruri, orice alte lucruri sunt mai importante, ele mă aşteaptă, acolo, departe de tine, de casă”. Dacă lui nu i-a păsat de mine înseamnă că nu am fost, în general, demnă de a fi iubită. Cred că ăsta a fost raţionamentul meu la adolescenţă (p. 39).

Corneliu Irimia, Peisaje interioare, Editura Trei
Corneliu Irimia, Peisaje interioare. Rescrierea istoriei emoţionale prin psihoterapie psihanalitică,
Editura Trei, 2017

Un raţionament venit din necuvintele unui tată mai mereu absent. Putea să îşi construiască orice altă explicaţie, dar mintea ei a ales-o pe cea de mai sus. Alina conştientizează că iertarea tatălui îi poate deschide drumul spre o trăire autentică a vieţii. Umbra lui a urmărit-o şi într-un vis, în care ea înfrunta un sultan poruncitor.
Ce putere a avut asupra mea prin faptul că nu m-a iubit! Scena din vis, acum îmi dau seama, seamănă perfect cu un tablou pe care îl are mama în dormitorul ei. Cred că e o copie după Delacroix. Un paşă foarte bogat, îmbrăcat cu haine superbe, de aur, are inele la fiecare deget de la picioare, stă nonşalant, într-o atitudine ce sugerează o imensă putere şi se uită cum un sclav negru împinge o femeie goală, foarte frumoasă; o împinge în jos ca să o îngenuncheze în faţa stăpânului... Dar acum mă întreb pentru prima oară de ce a ales mama acest tablou pentru dormitorul ei? (pp. 41-42)

Şi, din toată această lipsă de prezenţă a părinţilor ei, iau naştere deciziile de a se desprinde de durerea transgeneraţională (transmisă de la bunică la mamă, de la mamă la ea), de a renunţa la loialitatea familială faţă de suferinţă.
Trebuie să vin eu, acum, la terapie, pentru toţi. Toţi, bunicii, părinţii, unchii şi mătuşile ar trebui să îmi plătească terapia asta şi efortul pe care trebuie să îl fac, singură, pentru că ei nu au fost în stare să îl facă, l-au evitat cât au putut. Parcă îi aud: „aşa se face, Alina, ai grijă să nu ne arate lumea cu degetul!” Câte „se”-uri din astea nu am înghiţit eu, pe nemestecate! (p. 44)

Deşi se află încă sub raţionamentul lui trebuie, Alina ne arată o parte din puterea ei interioară, din dorinţa de a se cunoaşte mai bine, din hotărârea de a se desprinde din „programele” familiale moştenite.

O relaţie de dragoste între Alina şi Paul se deschide ca o floare electrică, ca un fluture care vine spre lampă, dar nu este „consumat” de aceasta. Ea renaşte psihic din noua lume creată cu Paul (cu sensuri multiple atribuite iubirii), din refuzul de a mai participa la viaţa părinţilor, şi în special a mamei. Îi lasă terapeutului rolul de paznic al „magazinului de vechituri al inimii ei” (p. 79).

Citiţi despre Psihoterapia psihanalitică a unui copil Asperger

Apoi urmează povestea de iubire între Alina şi Răzvan, răni închise, răni deschise, plecarea lui, durerile din corp.
Poate că durerea asta din abdomen este ca un coşmar al corpului pe care nu am reuşit să îl trăiesc la un nivel al sufletului. Durerea este visul deznădăjduit al corpului meu, este dorul dureros după Răzvan. (pp. 96-97)
Modul în care îşi explică durerile.

Apropierea ei de Dumnezeu.


Să vedem în continuare ce vede Pavel în inima Alinei, pe ce căi spre inima ei se întâlnesc.

Pavel, psihanalistul Alinei, prezintă modurile prin care Alina se eliberează de postura de victimă, de umbra ei, de umbra celorlalţi, într-un travaliu terapeutic de luni de zile.
Pentru mine este mai interesant posibilul, neînceputul, nedeschisul. Simt o speranţă, aceea că nu este totul pierdut. (p. 55),
îi spune vocea ei.

O însoţeşte în lumea onirică, unde pierderile simbolice oferă indicii despre pierderile din lumea reală. Angoasa ei este indicată de imaginile, gândurile repetitive, de pierderea bruscă a tot. Un tot pe care, la nivel inconştient, încearcă să-l clădească din perioada adolescenţei.

Pavel este el însuşi actor al unui vis.
Am visat-o zilele trecute ca pe o fiică a mea, ca pe o fiică - adolescentă îndrăgostită pentru prima dată. [...] zăgazurile emoţiilor ei sunt deschise, ea lasă energiile interne să circule, lasă oamenii potriviţi să intre în viaţa ei. (p. 76)

Împreună cu Alina, Pavel explorează sistemul ei de credinţe, una fiind că
atunci când ai pe cineva, îl vei pierde, într-un fel sau altul (p. 102).
O profeţie autoîmplinită pentru ea, prin existenţa unor relaţii aproape identice cu iubiţii ei, în care ea provoacă abandonul. Îi este teamă de abandon şi totuşi provoacă abandonul. Are o relaţie complicată cu frica, în toate domeniile vieţii sale.

„Cadrele filmului ei personal“ (p. 118), vizionate acum cu detaşare, capătă sens, îi aduc vindecarea dorită şi o identitate nouă şi, în final, acceptarea propriei sexualităţi şi manifestarea în relaţia cu Paul, fuziunea lor erotică.

Maturitatea ei actuală îi permite să gestioneze relaţia agresivă de căsătorie dintre şeful ei, Cristian, şi soţia sa, Mara, fără să mai facă apel la aspectele violente din trecut; devine terapeutul lor.
Alina vrea să devină psihoterapeut, vrea să devină ca mine. Înţeleg asta ca pe o încercare de a nu se mai defini ca o fiică a părinţilor ei, ci îşi creează o nouă identitate, un a fi ca mine; ea vrea să dea altora ceea ce i-am dat eu, să reconstituie experienţa relaţiei cu mine în relaţie cu alţi oameni. (p. 181)

Faţă de începutul cărţii, observăm că, prin analiza personală, Alina s-a eliberat de rolul de victimă şi se vede în rol de psihoterapeut, co-creatoare de viitor pentru ea şi ceilalţi.

A renunţat să deseneze şi re-deseneze peisajele trecutului.

Este liberă.


Dragii mei cititori, vă doresc lectură plăcută şi conştientizări valoroase pentru voi.

Psihoterapia psihanalitică şi „psihoterapia bazată pe dovezi


Corneliu Irimia, Peisaje interioare. Rescrierea istoriei emoţionale prin psihoterapie psihanalitică, Editura Trei, Bucureşti, 2017

* Din considerente practice, această recenzie este împărţită în două: întâi ne va vorbi Alina, apoi urmează reflecţiile psihanalistului

Foto: Dmitry Schemelev pe Unsplash

Teodora Dobrescu Cafe Gradiva psiholog clinician psihoterapie

Teodora Dobrescu

este psiholog clinician, absolventa a Masterului de Psihologie Clinica, Hipnoza si Interventii Terapeutice de Scurta Durata. Iubeste oamenii, este pasionata de psihoterapie, neurostiinte si interesata de tot ce este nou.

Toate articolele acestui autor

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

Comentaţi la obiect, arătându-le preopinenţilor curtoazie şi respect. Nu sunt publicate comentariile injurioase, calomnioase şi de trolling. Ironia e admisă ca spirit, nu ca gratuitate. Semnătura e utilă şi un semn apreciat de politeţe.

Atentie, se interpreteaza!