Responsive Ad Slot

Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Off with Their Heads!

joi, 3 ianuarie 2013



Queen of Hearts: Now, where do you come from?
Alice: Well, I'm trying to find my way home...
Queen of Hearts: Your way? All ways here are my ways!
Alice: Yes, I know, but I was just thinking...
Queen of Hearts: Curtsy while you're thinking. It saves time.
Alice: [curtsying] Yes, Your Majesty, but I just wanted to ask you...
Queen of Hearts: I'll ask the questions! Do you play croquet?
Alice: Why, yes, Your Majesty.
Queen of Hearts: Then let the game begin! 
Alice in Wonderland, Clyde Geronimi, Wilfred Jackson, Hamilton Luske, 1951

În nici o altă manieră nu ar putea fi exprimat mai frumos modul în care identificarea proiectivă funcţionează. De altfel, cred că acest scurt dialog poate fi expresia succintă a oricărui cadru şi demers terapeutic. Regina ar fi terapeutul, iar Alice pacientul.

De unde vii?
este cea mai firească întrebare pe care o poate pune un terapeut la începutul terapiei. Iar răspunsul lui Alice nu este decât demersul firesc al oricărui om care încearcă să se acomodeze cu vicisitudinile vieţii. Însă nu există propria ta cale, toate căile sunt cele ale terapiei. Aici Regina o pune în faţa propriei omnipotenţe pe această pacientă care gândeşte. De acord, a gândi nu este un lucru rău şi de altfel este un lucru de dorit chiar şi în terapie, dar să nu uităm că orice act de gândire necesită o reverenţă. O reverenţă salvează timpul, căci să nu uităm:
The Queen had only one way of settling all difficulties, great or small.
Off with his head!
she said, without even looking round.
Regina e reprezentarea furiei pasionale, care ţine la etichetă şi la cadru. Iar pierderea timpului este o ireverenţă faţă de calea aleasă. Deşi poate părea extrem de brutală la o primă vedere, să nu uităm că aceeaşi regină consideră că sentinţa trebuie promulgată înaintea verdictului. Şi până la urmă nici una din decapitările ei verbale nu se termină cu o execuţie propriu-zisă. Oricât de caricatural ar părea la o primă vedere, în fapt regina trebuie să fie convinsă cu pasiune că acest cadru temporal pe care îl solicită în terapie nu mai are nevoie de nici o justificare sau sentinţă. Este verdictul celei mai vechi forme de relaţie, verdictul urii. Nu e singura care susţine acestă tip de reverenţă atunci când gândeşte, Freud fiind foarte convins de fermitatea acestei curtoazii necesare terapeutului atunci când pacientul gândeşte.

 Alice face o reverenţă şi cu multă curtoazie vrea să întrebe... Dar Regina este fermă, doar ea pune întrebările, toate întrebările. Întrebările pacientului legate de modificarea cadrului sau cele cu caracter personal privind viaţa extra-terapeutică a terapeutului sunt neavenite.
- Do you play croquet?
Deşi este vizibilă ezitarea şi curiozitatea lui Alice faţă de acest aparent abuz, aceasta acceptă în cadrul aceleiaşi scurte fraze reverenţios de masochiste:
- Why, yes, Your Majesty.
- Then let the game begin!
Acceptarea cadrului şi a regulilor permite ca jocul terapeutic să înceapă. Nici un pacient nu va fi suficient de masochist ca să accepte aceste reguli fără crâcnire. Acest lucru se va întâmpla doar atunci când pacientul vrea să evite activitatea de gândire.

Off with their heads!
ar trebui să fie sintagma cadrului terapeutic.


Ciprian Taus

este psiholog in formare psihanalitica.
DE ACELAŞI AUTOR


Toate articolele acestui autor
*

11 comentarii

  1. Ioana M.4/1/13 16:34

    Foarte interesant cum pui problema. Eu m-as fi gandit ca invers, Alice e terapeutul si regina pacientul. Ca functionare mie mi se pare ca regina se afla intr-un narcisism profnd, pe cand Alice e mai performanta la capitolul intalnirii cu un celalalt.
    In definitiv, ca intr-o terapie, amandoi sunt pacienti. Unul mai performant, altul mai putin.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mi-a placut foarte mult ideea aceasta: "In definitiv, ca intr-o terapie, amandoi sunt pacienti. Unul mai performant, altul mai putin." Si eu cred in ea! :)
    Imi plac ambele voastre perspective despre cuplul terapeutic... Se poate argumenta in ambele sensuri.
    Si am mai retinut asta: "Însă nu există propria ta cale, toate căile sunt cele ale terapiei." (Ciprian)
    As mai adauga faptul ca eu cred ca aceasta fraza a lui Ciprian este valabila atat pentru pacient cat si pentru terapeut. In dialogul din text insa, ambele personaje incearca sa isi gaseasca propria cale pentru ca fiecare vorbeste despre "my way"/"my ways". Asa se intampla si in terapie, indiferent care este modelul de terapeut (regina/Alice). Drumul din terapie este oricum al treilea si este co-creat.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-a placut mult cum scrie Ciprian, si m-a lasat un pic pe ganduri ideea lui ca "off with their heads" defineste terapia. Sa fiu sincer, nu cred ca am inteles-o. Ce pot sa imi imaginez este ca terapeutul vrea sa taie un cap, sau o parte care nu functioneaza bine. Ok, pot sa inteleg un impuls sadic aici, similar cu cel al Reginei. Dar nu sunt sigur ca asta vrea sa spuna Ciprian. Mi-a mai adus aminte de Winnicott care vorbea de importanta urii in terapie, din partea terapeutului, ura, care evident, se transforma in impunerea cadrului si a regulilor.

    Georgiana, nu mi se pare ca raportul dintre Alice si regina e co-creat. Pare mai degraba o ciocnire de eu-uri, adica nu prea se "preda" nimeni aici. De asta, nu prea vad un "al treilea" in raportul intre cele doua personaje.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Pai si conflictul e co-creat.

      Ștergere
    2. Si mie imi plac articolele lui Ciprian, de fapt, ale tuturor care scriu pe Cafe Gradiva. Mi se pare ca Dorin si-a facut o echipa grozava!

      Ștergere
  4. Taus Ciprian6/1/13 13:15

    Initial am plecat si eu de la aceeasi presupozitie ca si Ioana: terapeutul este profesionistul ce detine performanta intalnirii, iar pacientul este cufundat intr-un narcisim pasional. Si am ajuns la aceasta concluzie ca lucrurile s-ar putea sa stea invers. Freud ne avertiza asupra acestui lucru cand spunea ca trebuie sa ai grija de timpul si banii tai atunci cand practici aceasta meserie. Recunosc ca l-am avut si pe Winnicott in minte. Analistul este pasionat de meseria sa, pacientul este pasionat de simptomul sau. Iar pasiunea are si o componenta sadica. Locul in care se intalnesc cei doi este cadrul terapeutic şi asta este un motiv suficient pentru a avea parte de un conflict. Ca si in cazul simptomului, motorul de pornire al terapiei este conflictul, conflict care cel mai adesea este dus asupra cadrului. Capul unui dintre cei doi ar trebui sa cada. De altfel cred ca motivul final pentru care o terapie inceteaza are ca motivatie lupta asupra cadrului. Asta este mai degraba o ipoteza, dar minima mea experienta ma convinge de acest lucru. De altfel, nevroza de transfer capata pt mine o noua valoare cand o privesc din perspectiva asta legata de conflictul dintre doua eu-uri. Acceptarea cadrului cred ca este principala tema de dezbatere in primul an de analiza. Pentru ca nu cred ca stabilirea cadrului cu un pacient poate avea doar o valoare instrumentala si rationala. Deductia pe care as face-o de aici este ca un terapeut care isi uita fantasma sadica in practica, va ajunge fie sa seduca, fie sa perverteasca, fie sa duduie de furie si frustrare. Nu exclud nici macar o solutie de tip psihotic ca mod de functionare.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dar daca analistul este obisnuit din propria analiza cu cadrul pe care il practica, nu poate sa-l practice fara sadism? Daca el nu va trai cadrul ca extrem de frustrant, il va ajuta intr-o oarecare masura si pe pacient in acest fel sa suporte restrictiile.
      "Capul unuia dintre noi trebuie sa cada" e o confruntare "care pe care" adica un impas. Dar ai dreptate ca analiza e plina de impasuri si de fapt acestea sunt momente care duc la progresul curei (sau la finalul ei, desigur). Daca exista impas(uri) si totusi relatia continua, inseamna ca se intampla lucruri..., inseamna ca cei doi mai au inca sa isi dea ceva unul altuia.

      Ștergere
  5. Pe deoparte sunt de acord cu tine ca o terapie nu trebuie sa fie o situatie de tipul "care pe care", dar daca ma duc cu gandul la motorul pulsional si motivational al oricarei terapii, invariabil consider ca ar trebui sa gasesc acest conflict. Dupa parearea mea daca nu il gasesc, atunci ne gasim intr-o situatie de auto-amagire. Auto-amagirea nu are o valoare peiorativa, ci mai degraba mi se pare un fenomen foarte uzual atunci cand vb de viata psihica. Si nu scapa nimeni de asta. Ca si tine cred ca impasul si conflictul duc la progres. De aceea pentru mine terapeutul trebuie sa-si urasca pacientul. Nu cred ca exista o practica care sa nu se intemeieze pe sadismul terapeutului. Iubirea ar trebui sa apara abia dupa incheierea terapiei, adica o data cu incheierea terapiei. Cumva vad lucrurile in maniera lui Bion, pozitia parano-schizoida este o situatie deschisa, cea depresiva este o osificare. Dar pe baza celei depresive putem deschide o noua pozitie parano-schizoida.

    RăspundețiȘtergere
  6. Foarte interesant cum valorizezi tu pozitia paranoid-schizoida. As vrea sa aud mai mult pe tema asta, poate o dezvolti in viitor aplicat pe un subiect. Imi aduce aminte de un intreg curent in critica literara americana unde negativul e valorizat. Singura propozitie pe care nu am inteles-o este unde zici ca nu exista iubire inainte de terminarea terapiei. Poate te gandesti la un anumit tip de iubire, pentru ca trebuie sa existe atasament, dorinta si placere sa se miste terapia, nu?

    RăspundețiȘtergere
  7. Multumesc mult pentru aprecieri! In ceea ce priveste iubirea am luat in considerare conflictul oedipian. Adica, terapia se incheie atunci cand se gaseste o solutie la acest conflict. Pana atunci nu consider ca exista o iubire matura, ci doar un conflict intre iubire si agresiune. Fara conflict am avea o curtoazie care ne-ar permite sa castigam timp, dar cred ca ar fi un timp castigat in zadar. Iubirea, cel putin teoretic, este posibila doar in effigie, la fel ca si crima. Regina mi se pare ca detine acest secret, pe cand Alice in aparenta pare a fi complet in afara acestuia. Dar dincolo de curtoazia ei, stie foarte bine sa-l puna in practica, fara sa mai fie necesar sa-l gandeasca.

    RăspundețiȘtergere
  8. Adevarata terapie trebuie sa fie integrativ-progresiva pentru ambele parti implicate in aceasta relatie de continua dezvoltare psihologica.

    Iar privind ura ca remediu promovat de tine impotriva autoamagirii, nu o vad ca find relevanta si nici suficienta,ci mai degraba ca o reactie contransferentiala cu valente socio-profesionale identitare puternic afectate ale terapeutului, deci nu are a cauta in acest cadru psihanalitic...decat ca o preconceptie partial fondata, dar puternic biasata si cu rol de autoindeplinire a profetiilor privind neputinta pacientului. De altminteri se prefera utilizarea terminologiei clientului decat celei a pacientului, cu mentinea ca termenul din urma este adecvat doar in cazul pur psihopatologizat, pentru optimizarea tratamentului.
    Mai degraba as miza pe iubire ca si afectiune pur umana situata undeva la mijloc intre extremele matern(acceptare si toleranta neconditionata) si patern(impunerea a regulilor si prescriptiilor necesare vindecarii), ca un liant puternic si necesar dezvoltarii acestei autonomii de care, pana la urma, are nevoie cel mai mult, pacientul sau clientul terapeutului. Cu toate astea, ai dreptate cand reclami importanta acestui "off with their heads", si de aici deduc ca overthinking-ul chiar si-n psihanaliza, este un exces pe care nu ni-l putem permite ca si oameni expusi subiectivismului sau pulsiunilor irationale traduse prin intelectul uneori puternic formolizat si ale carui motive latente stau bine ascunse si nu se pot decofica prea usor decat prin intermediul unui ghid terapeutic bine pus la punct sau reverentios.

    RăspundețiȘtergere

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!