Ultima ora

Stiri

Evenimente

Cauta in revista

Conflictul princeps sau Despre capcanele ambivalentei dobandite

marți, 4 iunie 2013



Cred ca stii deja, Bogdane, ca felul tau de a-ti pune intrebari ma incita si ma face sa gandesc. Nici n-ai idee cat ma bucura maniera in care te revolti, care imi arata cat de viu esti, cat de deschis si, uneori, cat de incapabil de auto-intelegere, ceea ce ma face sa ma simt intrucatva, in mica masura, utila in relatia noastra virtuala. De fiecare data cand iti raspund, incerc sa te inteleg si sa ma inteleg, mai intai. Ce reverberatie au pentru tine raspunsurile mele nu stiu, dar sper ca iti ridica semne de intrebari la care vei gasi, odata si odata, raspunsuri, tocmai bune de a se transforma in noi intrebari.

Acum cateva zile m-am asezat la computer sa scriu un articolas despre ambivalenta. Iti promisesem. Si cum am ajuns la niste concluzii in ultima vreme, mi-am propus sa le si prezint, intr-o forma acceptabila in mica noastra comunitate. Mi-a luat putin timp sa-l scriu, lucrurile imi sunt destul de clare si asezate. A doua zi l-am luat cu mine la sedinta de analiza sa-l citesc impreuna cu analistul meu, un om in a carui opinie am mare incredere. L-am parcurs, am discutat cateva dintre afirmatii si la sfarsit mi-am dat seama ca sentimentul pe care l-am avut cu o zi inainte, cand terminasem de scris, si anume ca nu e deloc inspirat, desi bine construit ca argumentatie, s-a repetat si la a doua lectura. Analistul meu mi-a intarit opinia, spunand ca il surprinde diferenta dintre cea care sunt "in vivo" si cea din scris.

De la o vreme vad din ce in ce mai prost. Am nevoie de ochelari de citit, uneori si pentru a manca... Am inteles ca simt nevoia sa tin la distanta lucrurile pentru a le putea vedea bine. Dorinta pe masura opusului, aceea de a le tine cat mai aproape. Probabil, felul asta de a intelege lucrurile, de la distanta, le seaca de seva, le rapeste aroma afectului, aceea cu care textele tale sunt atat de "asezonate".

Care e calea de mijloc oare? Incep prin a-ti face marturisirea asta. Nu stiu daca foloseste la ceva. Sper, totusi, sa-mi pot formula altfel concluziile.

Acum o luna, poate, vorbeam cu Brindusa Orasanu la un curs de master despre un ideal de functionare in cura psihanalitica, din postura analistului, desigur. Ea sustine ca istericul este cea mai performanta functionare, capabila de plasticitate si relationare, deschidere si identificare cu celalalt. Nu eram pregatita s-o contrazic, dar m-a strafulgerat o indoiala cand am discutat subiectul. Intre timp, am reflectat asupra ambivalentei, care ar fi, in opinia clinicienilor (sau a majoritatii acestora) idealul spre care ar trebui sa tindem. Istericii, nu-i asa, se afla in posesia ambivalentei, dobandita sau innascuta. In ce ma priveste, studiind de la distanta (mare) istericii, mi se par niste oameni destul de incercati si de prinsi in conflictul ambivalentei iubire-ura. Sunt uneori pacienti care au parcurs ani si ani de terapie. Oare asta sa insemne functionare ideala?

Intr-un articol aparut in Revista romana de psihanaliza din 2009, Eugen Papadima (un alt obiect al admiratiei mele) scrie un articol cu titlul "New perspectives in psychoanaysis". Omul care a fondat SRP-ul, cel care a format primii nostri psihanalisti nu se multumeste sa traiasca din gloria inceputurilor, ci insista sa mai inceapa o data, prin aducerea in atentie a teoriei relationale. Atasamentul lui fata de noua teorie imi place si mi-a atras atentia concluzia de la finalul articolului, sub forma de intrebare, care suna cam asa:
Cum sa atragem in profesia noastra pe acei indivizi care nu au si nu au avut nevoie sa-si dezvolte gandirea auto-reflexiva pentru a putea sa-si traiasca viata fericiti?
Ei, aici vroiam sa ajung.

Eugen Papadima isi poate permite luxul de a soca, dar sunt sigura ca si-a atras multa antipatie cu intrebarea asta. Totusi, ce inseamna sa nu ai mare nevoie de gandire pentru a fi fericit?

In cele ce urmeaza incerc sa conturez un raspuns la intrebarea aceasta.

Ambivalenta. O stim de la Freud, de la Winnicott, stim unde vrem sa ajungem. Vrem sa putem alege sa iubim fara sa mai fim nevoiti sa trecem din cand in cand prin stari de furie, enervare, de ura? Am vrea sa fim buni, echilibrati, pozitivi. Dar nu ne lasa, inconstientul nostru e incapatanat si odios, de multe ori. Ne pune sa constientizam mult, sa gandim excesiv pentru a ne depasi frustrarile. In analiza invatam sa decelam sentimentele, sa le numim ca sa le putem suporta.

E aici, insa, o capcana. Cand spunem ura, invatam de fapt sa ne aparam mai abitir de ura decat inainte de a o fi numit. Prin extraordinara aparare care este cuvantul, devenim constienti de ceea ce ne chinuie, adica devenim din chinuiti, nefericiti, dupa cum bine spunea Freud. Ne temem in continuare de ura care ne-ar putea demola, destructura, dezechilibra definitiv, ii dam un nume si prin simbolizare cream un "shortcut" cu beneficiul de a ne scuti pe noi insine de a consuma in mod deplin afectul de care ne e cel mai teama: ura. Ura care, de altfel, are o multime de surse: de la cea mai cumplita-angoasa de aneantizare si pana la banala frustrare din trafic, sa zicem.

Singura solutie pe care Buddha a gasit-o la aceasta chinuire-nefericire continua a fost fuga de suferinta prin extragerea din prezent in meditatie. Nu intamplator o buna parte a a contemporanilor gasesc in meditatia yoghina linistirea. Fuga de ura care genereaza suferinta e pentru unii eterna solutie.

Bion formuleaza foarte clar, poate prea clar, cum se formeaza gandirea. Frustrarea, spune el, obliga bebelusul, cu ajutorul mamei, sa puna in miscare mecanismul gandirii, cu scopul expres de a evita frustrarea, care conduce la ura, adaug eu.

In mod straniu, el uita sa ia in calcul ca acelasi bebelus isi foloseste mintea, atata cata e, multa dupa mine, chiar de la inceput, pentru a obtine si placere. Ori, placerea, satisfacerea da nastere la iubire. Iubirea, odata instalata, consolideaza un obiect intern foarte persistent.

Asadar, bebelusul e prins, in mod optim, aproape de la inceput, in conflictul iubire-ura. El poate, cu mijloace primare, sa aleaga. Sa-si iubeasca sau sa-si urasca mama. Arareori varianta a doua e traita plenar de-a lungul intregii copilarii. Cum sa urasti pe cea de care ai cea mai mare nevoie? Poti s-o idealizezi, poti s-o dispretuiesti, poti s-o ataci in cele mai inventive moduri, fara sa fii constient ca de fapt, o si urasti. Sau pot s-o urasti net, la adolescenta, cand si asa ai o gramada de probleme pe cap si cenzura nu mai face fata cerintelor unui inconstient turbulent.

Ce ne ajuta in tot acest conflict inconstient? Ce-ti permite sa ramai in relatie, sa nu ucizi, sa nu fugi, sa nu distrugi legatura? Bion a omis sa ia in calcul in descrierea incipitului procesului de gandire contrariul urii, care este iubirea. Fara ea, am muri de la inceput.

Bebelusul gandeste si face alegeri de la inceput. Cu cat evolutia lui in sens pozitiv e mai nesinuoasa, va fi mai neconflictual in relatie. Si va repeta relatia de inceput si in cele ce vor urma.

Alegerea aceasta de a fi in relatie, iubitor, vinovat, dornic de reparatie se va consolida odata cu adaugarea la bagajul de experienta a pierderii. Ce articuleaza iubirea si ura in pozitia depresiva? Klein ne explica clar ca pierderea, jalea enorma pe care o simte copilul cand mama pleaca de langa el, capacitatea de a simti deplin durerea, fac parte din mersul inainte al copilului. Ori, pentru a putea pierde, nu trebuie mai intai sa iubim si sa uram? Ca sa ne putem contine conflictul, el nu trebuie simtit cu ambele fatete?

In ce consta aceasta greu de suportat suferinta? Cum resimte un copil absenta mamei?

Bowlby ne explica procesul complicat de doliu care presupune frustrare si ura la adresa celui care abandoneaza. El isi formuleaza ipoteza pornind de la observatiile din clinica psihiatrica unde lucra, cu copii care erau lasati acolo pentru tratament. Este aceasta o cercetare cu iz de generalitate? Greu de crezut. Un copil care a trecut printr-o experienta a gandirii si alegerii dintre iubire si ura in prima primul an de viata nu va avea de consumat un important afect de ura. El va suferi intens de dorul mamei, dar nu o va uri, ci o va ierta si o va astepta pana reapare. Iertarea este forma ideala de functionare in relatie, expresie a atasamentului sigur. Aproximativ 75% din copii ating aceasta capacitate de a suferi si ierta, ulterioara trairii conflictului ambivalentei la finalul primului an de viata. Restul de 25% raman sa se confrunte cu o ura neformulata, sau cu o iubire neinstalata clar si definitiv, ceea ce le va crea probleme ulterioare de tipul clivajului si idealizarii.

Cand E. Papadima se intreaba, retoric, banuiesc, cum sa aducem sanatosi in asociatiile profesionale, el face si o succinta, dar revelatoare descriere a ceea ce inseamna pentru el "sanatos", si anume un ins care nu are nevoie sa gandeasca mult pentru a fi fericit.

Ipoteza mea raspunde, cumva, intrebarii de mai sus. Fericitul este cel care iubeste mult, uraste putin, ceea ce face ca ambivalenta lui sa fie una relativ usor de depasit. Si nici macar nu are nevoie de cuvinte pentru asta. Fericitul isi gandeste inconstient conflictul iubire-ura, asa cum a deprins din epoca in care nu vorbea, dar gandea.

Ce este fericirea, ne putem intreba, desigur? Gandhi avea o definire utila:
Fericirea e atunci cand ce gandesti, ce spui si ce faci se afla in armonie.
Nefiind psihanalist, nu a pornit de la baza gandirii, care este simtirea. Dupa mine, definitia completa adauga:
Fericirea e atunci cand ce simti, ce gandesti, ce spui si ce faci se afla in armonie.
Armonie presupune lipsa conflictului, sau mai exact o solutionare rapida si pozitiva a acestuia. Asa cum nu exista mama perfecta, ci doar suficient de buna, asa nu exista nici realitate externa nefrustranta. Diferenta intre un sanatos si un nevrotic o face tocmai capacitatea primului de trai iubirea, ura, de a le articula in angoasa de pierdere si de a solutiona transant (si pozitiv) problema, cu putin spre deloc aport constient. Despre asta cred eu ca vorbeste E. Papadima.

Acestea fiind zise, ma intreb ce e de facut in cura psihanalitica, acolo unde cuvantul e la mare pret? Invatam in analiza sa fim in mod real ambivalenti, sau invatam sa ne aparam mai bine prin cuvant?

Relationalii pretuiesc in clinica relatia. Au si de ce. Relatie buna in clinica inseamna, dupa mine, capacitatea ambilor de a-si trai intens afectele. Mai intai analistul, apoi analizandul. Analistul ar trebui sa stie ca va supravietui conflictului ambivalentei sale fata de pacient, (exact ca o mama care isi frustreaza copilul cu increderea ca acesta va putea sa negocieze conflictul, asa cum a facut-o si ea, pe cand era bebelus). Altfel, cum sa-i suporte ura? Daca nu-i suporta ura, cum sa-i usureze acestui calea spre negociere intre iubire si ura? Fara trairea dureroasa si uneori, indelunga, a urii unuia si celuilalt, cum ar putea sa se ajunga la iubire? Dupa mine, contrariile ne fac sa pretuim, relatia, fericirea, iubirea. Cum am putea sa-i ajutam pe pacientii nostri sa ajunga la negocierea in afara cuvantului, la conflictul princeps, daca nu tacand? Iata o noua intrebare...

Ioana Mărculescu

este muzicolog şi realizator de emisiuni radio.

DE ACELAŞI AUTOR

Toate articolele acestui autor
*

Niciun comentariu

Trimiteți un comentariu

...si semnati-va cu nume sau pseudonim

Atentie, se interpreteaza!